Satui de munca si de griji,
Cu palmele crapate,
Parintii sunt ca niste sfinti,
Trudind din zori in noapte.
Il vad pe tata garbovit,
Cu tamplele carunte,
Din munca de puteri sleit
Si riduri mari pe frunte.
De cand il stiu e-ngandurat
La ce-o sa fie maine,
Si timpul,tot,preocupat
S-avem pe masa paine.
Ne-a alintat,ne-a mangaiat,
Ne-a sfatuit de bine,
Si drumul drept ne-a aratat,
Cand vom pasi in lume.
O vad pe mama,o privesc,
La fel ca pe-o icoana,
Si-i tare greu sa-mi stapanesc
O lacrima pe geana.
M-aplec si mana i-o ridic,
Scap lacrima din geana,
Ma stapanesc cu greu si zic,
Sarutu-ti mina mama.
Sarutu-ti mana ce-a trudit,
Sarutu-ti tampla alba,
Ca viata ce mi-ai daruit,
Imi e atat de draga.
Ea tace,ma priveste bland,
Cu calda duiosie,
La fel ca tata are-n gand,
Sa-mi fie bine mie.
Si-ar da si viata pentru noi,
Doar sa ne fie bine,
Parintii sunt cei tristi eroi
Ce si-au uitat de sine.
Epilog:
Imputinati la trup pe zi ce trece,
Privirea trista indreptata spre pamant,
Topindu-se incet ca neaua rece,
Se duc parintii nostri in mormant.
Iar timpul nu ne iarta nici pe noi,
La fel,suntem parinti;ca maine,
Vom fi aceeasi tristi eroi,
Ce si-au uitat de sine.
|