BALADA IZVORULUI
Intr-o tainica balada din strabuni fu depanat
Acest cant al neutiarii, plin de-al sufletului sfat:
Cica de-undeva din munte isi facuse-ncet ocol
O suvita argintie ce pornise rostogol.
Fuse un izvor sagalnic, dornic de calatorii,
Priceput la drum de viata cu multe peripetii.
Cu el raza cea de soare de-a ascunsa se juca
Fara ca sa-si deie seama ce destin il astepta.
Florile-l tineau de vorba, pomii ii erau strajeri,
Pasarile - lautarii dulcei calde primaveri,
Umbra ii dicta popasul printre clipe ce zburau,
Caci tot alte mai frumoase pas cu pas pe rand veneau.
Tunetul, precum nebunul, se trezi din amortis,
Furios de ce se-ntampla o pornise pe furis,
Incepu sa bat - alarma, vantul iarasi sa-l trezeasca,
Ca alcela, cam buimatec, toate sa le rascoleasca.
Ce sa vaza, vai, izvorul, multe, multe se aduna
Si cutii, si frunze moarte ce istorie nebuna
Se-ntreba mirat izvorul, ca strainul calator,
Ca un pui de nu stiu unde pe un drum ratacitor:
- De ce - atata nepasare, oameni buni, ce e cu voi?
De ce seaman cu o groapa unde aruncati gunoi?
Unde azi sunt pestisorii ce in iaz tot inotau?
Unde - s florile si iarba ce cu drag tot inverzeau?
Oameni dragi, luati aminte, eu va rog acum frumos,
Fiti mai grijulii in viata si cu suflet luminos,
Zise trist atunci izvorul de sperante-ncurajat,
Insa timpu - i cel ce spune daca toti l - au ascultat.
|