Valtul rozelor - comentariu Alexandru Macedonski

Este cu totul atipic acest poem aparut inca din 1897, al treilea din volumul Excelsior, desi fusese pentru prima data publicat in "Literatorul", in aprilie 1883.



El anunta, pe langa amestecul de romantism cu simbolism, si preferinta autorului sau pentru imaginea poetica a rozelor care, insa, nu s-a despartit de reprezentarea ei romantica - trandafirul -, caci poetul, in text, o foloseste si pe aceasta. Vag narativ, micul poem stilizeaza o poveste erotica tratata in registru romantios si usor tragic, ironic chiar, deloc surprinzator pentru modul in care Al. Macedonski se raporteaza la eros, hranindu-si conceptiile din decadentismul romantic, or, macar, din spiritul finalului de veac XIX. Tema, deci, este ilustrarea unui scenariu sentimental sub forma unei alegorii, ale carei "personaje" sunt, de data asta, vantul - insistenta pe caracterul iluzoriu al sentimentului e evidenta - si florile macesului, trandafirul salbatic, probabil folosit pentru a sugera caracterul irational si impetuos al erosului. Formal, poezia este simbolista, daca avem in vedere macar folosirea refrenului, ori a laitmotivului cu dubla valoare stilistica: muzicalitate a versurilor si insistenta pe anumite motive: suspinul, vantul serii si valtul. Insa folosirea octostihului e un element ce aminteste de influenta postpasoptista de la inceputul creatiei macedon-skiene.



Tot romantica este sugerarea unui ritual erotic ce are loc intre cei doi actanti ai cuplului, ale carui etape sunt: invitatia ("vantul serii nebunatic
pofli-ntr-o zi pe flori la dans"), seducerea {"intai patrunse printre foi,
si le vorbi cu voce lina,
de dorul lui le spuse-apoi,
si suspina - cum se suspina"), suspinul, deci, urmeaza mangaierile ("mangaierile-adierei"), sarutul



( florile "gatite toate-n rochi de bal,
De vantul serii sarutate" ).



Vine, in ordinea gesturilor, implinirea propriu-zisa a dragostei ("s-au dat in bratele minciunei,
si rand pe rand in vant s-au dus"), soaptele



( " iar vantul dulce le soptea,
luandu-le pe fiecare" )



si dansul, amestecul bine dozat de romantism si simbolism. Esential este motivul noptii generatoare de bogate reverii, prezent la toti romanticii valorosi (pe care Virgil Nemoianu ii incadreaza in Romantismul inalT), a carui paternitate ii apartine poetului francez Alfred de Musset.



Prima parte descrie conditia poetului romantic: izolat de lume, parasit de inspiratie (element ce tine de estetica clasicismului, prelungit si in romantisM). Modul de constructie al acestor versuri este evident: se recurge la tehnica paralelismului sintactic; "Pustie si alba e camera moarta
Si focul sub vatra se stinge scrumit", la retorisme adesea obositoare (puncte de suspensie, interogatii si exclamatii retoricE) ori la figuri de stil din arsenalul romanticilor: gradatia ascendenta cu rol de hiperbola - "In zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant ragusit".
Epitetele multiple, antepuse, au rolul de a insista nu pe obiectul descris, ci pe trasatura lui:

"pustie si alba e camera moarta".
Rezulta astfel o imagine alegorica a poetului "trasnit de soarta", care pregateste al doilea episod al lungului poem, introdus prin conjunctia adversativa "dar": aparitia inspiratiei, care se face treptat, sub formele albastrelor naluci, a unei flacarii vii si a unui arhanghel de aur (metafora evidenta). Scurtul dialog cu poetul e preluat, ca modalitate estetica, din clasicismul epocii: muza / inspiratia daruieste viziuni creatorului:

"Asculta, si canta, si tanar refii
in slava-nvicrei ineaca oftarea
Avut si puternic emir voi sa fii".
Pentru a putea trece in lumea reveriei este necesara extragerea din real, ruperea de elementul corporal:

"Faptura de huma de mult a murit
Dar fruntea, tot mandra, ramane in luna -
Chiar alba odaie in noapte-a murit
Faptura de huma de mult a pierit".
Elementele de recluziune a poetului-personaj sunt descifrate de catre autor in finalul poemului, chiar daca principalul mod de evocare a acestei realitati opresive este simbolul, ce rezuma un imaginar romantic concret:

"viscolu-albastru", "ochiu-otelit" s.a.



Trecerea spre al treilea si cel mai important fragment este brusca: de la registrul unei realitati opresive, cu imagini ale inchiderii, inspre o cromatica diurna, a bucuriei, bogatiei, legata de conditia personajului - emirul "orasului rar*, Bagdadul. Epicul se acutizeaza, aici, si este ocazia, pentru Macedonski, de a-si dovedi capacitatea de a sintetiza imaginarul romantic cu cel simbolist. Se pastreaza scheletul povestii arabe, iar marcile romantismului nu sunt nici excesive, nici de parada, poetul miscandu-se cu naturalete de la simbol la parabola. O retorica excesiva, cam manierista si in orice caz baroca, este evidenta: epitete situate la limita cu metafora:

"naluca sublima", "matasea-nflorita marita cu firul
nuante, ce-ncet vestejesc", metonimii:

"oteluri cumplite", hiperbole:

"e tanar, e farmec, e trasnet, e zeu", "ii cere simtirea, ii cere fiinta,
ii vrea frumusetea -tot sufletu-i vrea -
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta", ori metafore propriu-zise, destul de redundante. Se poate, asadar, observa o eruptie, o concentrare a figurilor de stil, sintactice si retorice, deloc straine de romantism, in scopul de a pregati intalnirea brutala a individului superior cu idealul, o data cu moartea sa. Si el, si individul comun trec simultan pragul Mekai, unul in cea transcendenta, iar drumetul pocit in cea terestra, in functie de anvergura dorintelor si a capacitatilor fiecaruia. Viziunea paradiziaca a Bagdadului e un festin imaginativ, tot ce are mai frumos ca procedeu cromatic simbolismul:

"Bagdadul! Cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini, /Argint de izvoare si zare-aurita -
Bagdadul, poiana de roze si crini -
Djamii, minarete si cer ce palpita".
Rafinamentul imaginii orasului arab este invers proportional cu insuportabilul desertului, cu apropierea mortii:

"Nainte - in laturi - napoi - peste tot,
oribil palpita aceeasi coloare", "rosu de sange", "zarea de flacari, zarea de sange".
Este, de fapt, imaginea indelung stilizata a pustiei, metafora a desertaciunii, a iluziilor de orice fel, a utopiei de a atinge vreun ideal in lumea aceasta. Substratul livresc biblic este evident si merge impreuna cu dexteritatea formularilor metaforice si hiperbolice, care dau un net caracter incantatoriu poemului. Densitatile sufocante de simboluri ori de figuri de stil atrag atentia asupra unei tensiuni crescatoare a discursului liric, pana la spasmele mortii emirului, cand are viziunea omului comun care si-a indeplinit dorinta cu tenacitatea compromisului. Spre final, cand Meka devine "naluca sublima", "alba naluca", "regina trufasa, regina magiei,
frumoasa lui Meka - tot visul tintit", vocabularul poemului, care aminteste in semnificatiile sale de mari experiente prin care se incearca relatii concesive cu absolutul, vocabularul isi pierde din agresivitatea stilistica, in ciuda viziunii idealului, traita spasmodic de catre emir. Revelatia abrupta e spusa in ton elegiac, pentru ca acum iluzoriul este inlocuit de luciditatea in momentul mortii:

"Si moare emirul sub jarul pustiei", "si vede pe-o iazma ca-i trece sub poarta" etc. Caracterul eufonic al intregului text este o marca a poeziei acestui scriitor: de la muzicalitatea urmarita insistent prin tehnica refrenului simbolist, la folosirea unor repetitii ori a unor cuvinte cu sonoritati deosebite:

"Bagdadul! Bagadadul! Si el e emirul", "La Meka? La Meka? si vocea ciudata:
La Meka! La Meka! rasuna mereu".
Tudor Vianu observa ca "refrenul domina intreaga tehnica poetica a lui Macedonski () Repetarea primului vers la sfarsitul strofei de patru este un mijloc de nenumarate ori folosit de Macedonski incat intreaga compozitie este facuta dintr-o alternanta de refrene, intre care sunt prinse versurile ramase nerepetate. Structura unor astfel de poeme este esential muzicala".




Finalul, din nefericire, aduce o inutila explicare a simbolurilor si a legaturii dintre partile poemului, poate dintr-o anumita atitudine morala fata de ideal, poate dintr-o anumita premeditare a constructiei textului:

"Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla - s-acea saracie / Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare" Atitudinea anxioasa a romanticilor reapare, alegoria este descifrata de catre chiar autorul ei in finalul acesta care inchide circular o drama a omului superior.



Titlul este o constructie substantivala care trebuie citita in grila simbolica. Motivul noptilor este binecunoscut cititorilor de poezie romantica romaneasca sau universala si vorbeste de capacitati revelatorii, de patrunderi in fantasticul fabulos, ori vizionar, ca aici, de evaziuni, de voluptati vizionare etc. Luna decembrie este legata de conditiile ostile surprinse in prima parte a textului, de ideea finalului care se conjuga cu brutalitatea destinului emirului, de lungul timp pentru visare, de sugestia participarii la un mister etc. Dintre toate Noptile macedonskiene, nu aceasta este cea mai fertila in voluptati estetice, asa cum din motive didactice se tot spune, ci Noaptea de mai, incununare a tot ceea ce a creat mai valoros Al. Macedonski. Pentru Adrian Marino, Noaptea de decemvrie "simbolizeaza drama geniului, intr-o evocare de mari incandescente, reprezentativa pentru intreaga conceptie a poetului si, poate, si mai mult, pentru drama propriei sale existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil, ca orice absolut ()"

Poeziile poetului Alexandru Macedonski