Desi s-a pus mare accent pe volumul Fluxul memoriei (1957) ca o faza importanta in poezia lui A.E. Baconsky, trebuie sa spunem cu toata responsabilitatea critica de care suntem capabili, ca pina la aparitia Cadavrelor in vid (1969), autorul Echinoxului nebunilor (1967) nu e decit un poet mediocru. Cu toate ca va fi animatorul unei directii faste la revista Steaua (1950-l959), sustinind, in diverse ocazii, "permanenta primejdie mai cu seama pentru poezie de a degenera, sub false auspicii realiste, in versificatia pedestra a faptului cotidian" (s.m.), totusi el insusi nu va face altceva decit sa versifice mimetic situatii si motive poetice itinerante: in prima faza se pot identifica oriunde influente din Beniuc si Esenin, in preluarea unor obsesii lirice, rescrise cu oarecare acurateta. Chiar daca se interogheaza curajos asupra "limitelor realismului in lirica", toate temele realismului socialist (poetiC) apar banalizate frecvent intr-un univers fortat osmotic, in care sunt inghesuite sa-ncapa fara diferentiere.
De fapt, "realismul" implicit sau explicit nu este pacatul cel mai mare ce i se poate reprosa; dimpotriva, exista poietici ce pornesc de aici (mai ales cele postavangardistE) care au facut sa avanseze discursul in directia post-modernista si insertia realista a dat substanta si vigoare semnificanta unor poeti deveniti astfel noi paradigme. Geo Dumitrescu se numara printre acestia; sa notam in treacat ca autorul volumului Libertatea de a trage cu pusca nu a tiparit nimic intre 1946-l963, pe cind A.E. Baconsky este foarte productiv, publicind in acelasi interval opt volume de versificari incontinente. Nu se poate explica in nici un fel discrepanta totala dintre orientarea intelectuala si aproape "formalista" pe care o va trasa revistei Steaua si metoda poetica elementara, tributara unui diletantism en vogue in contextul proletcultist/labisian. De aceea, nu sunt deloc de acord cu asertiunea lui Mircea Martin conform careia "Baconsky nu si-a modificat poezia ca urmare a evolutiei mentalitatii generale, dar ca rezultat al unei optiuni personale exprimate mult mai devreme si in polemica directa cu opinia pe atunci dominanta". Este adevarat, cum se cunoaste, ca in unele luari de atitudine, eseistul se atesta extrem de informat si capabil sa amendeze, cu argumente estetice, produsele inflationiste ale epocii, dar aceasta "constiinta critica" evoluata nu duce la abandonarea in act a cliseelor de fabricatie proprie, si chiar daca poetul isi "reneaga cu jena" acele "penibile esecuri ale inceputurilor (melE) intru realism", el nu scrie simultan un discurs articulat prin care sa demonstreze ca stie sa puna in practica o metoda poetica personala. in fond, oricit de "polemic" s-ar manifesta in textele critice, poezia lui A.E. Baconsky ramine mai departe ineficienta chiar si in Fluxul memoriei - unde se scutura in mod vag de sechelele "realiste", probabil si ca urmare a lecturilor din marii poeti ai lumii pe care-i traduce - si numai fortat de "mentalitatea generala" a anilor '60, el s-a simtit anacronic ca poet si a dorit sa se detaseze de vechea poetica edulcorata si desueta, aderind la o viziune de profunzime, caracteristica poetilor din promotia lui Nichita Stanescu. Sa nu se eludeze faptul ca Baconsky devine un poet important abia in 1969, prin Cadavre in vid, adica dupa ce aparuse Nichita cu 11 elegii (1966), Dimov cu Versuri (1966). Ion Alexandru cu Infernul discutabil (1967), Ion Gheorghe cu Vine iarba (1968), Mircea Ivanescu cu Versuri (1968), Virgil Mazilescu cu Versuri (1968), etc.
Prin Cadavre in vid, dupa sezonul fantastic din volumul de proza Echinoxul nebunilor (1967), poetul s-a personalizat definitiv, devenind aproape de nerecunoscut; nu mai apar mimetismele obsesive ci chiar obsesii grave: universul cosmologic s-a cangrenat de propria-i degradare/decadenta si, bolnav, nu mai poate opune rezistenta unei textualizari inevitabile ce se instituie agresiv ca unica stare a existentei. A disparut cu totul acel intimism confesiv al unui eu bicisnic neimplicat, acesta fiind inlocuit de o instanta etica sumbra care nu cruta nimic: mreaja thanatica spulbera orice tentativa de culpabilizare si in acest cadru pecetluit de o "anatomie profetica", actantul hamletian devine "apocrif ("nu mai ai nici pe cine ucide / si nici de cine sa fii ucis"). Senzatia este dezolanta, marcind peisajul fizic si metafizic in care materia se terciuieste monoton (in sens bacoviaN) sa incapa in moara textuanta a putrezirii: "Cadavrele traiesc, si iata corbii / rotindu-se deasupra celor vii, / si membrele ce putrezesc incet / fac fapte bune - si durerea noastra / vine si pleaca (putreda si eA) / dupa porunca. Umede si sumbre / sint galeriile prin care rataceste / destinul nostru putrezit demult - / cine se va hrani cu atita carne / ce putrezeste cruda? O, metalul / catuselor, el singur, tot mai rece, / nu putrezeste niciodata"(s.M). Lumea este pusa sub semnul universalei putreziri in acest "bestiar'V'osuar", unde tot ce exista este "decapitat"; si arta, si glorie, si istorie si mit: "Statuile clinilor cauta urma / falselor glorii - statuile ciinilor / devoreaza, noaptea, / stafii de tirani. // Si Nero e fara stafie, si Torquemada e fara schelet, / si Despotului Asiat ii putrezeste numele, si calaul / asteapta la drumul mare cersind indurarea drumetilor, / dar nimeni nu-l decapiteaza. // Si lanturile suna pe lespezi, suna mereu / alte miini, alte glezne, alte destine /jumatate rosu, jumatate negru, / jumatate de om calare / pe jumatate de iepure schiop". Tonul a devenit lapidar, limbajul s-a de-metaforizat (in studiul "Schita de fenomenologie poetica", poetul bine informat accepta si el "declinul metaforei"!) si nu se manifesta decit clempanitul devorant al unor instante textualizante ce se nutresc din reziduurile semiologice, resuscitate de viziunea apocaliptica generalizata. Iata ca, cel putin continutistic, "apocalipticii" nouazecisti isi gasesc un predecesor de marca in viziunea lui A.E. Baconsky din Cadavre in vid si Corabia lui Sebastian (1978), intr-un moment cind poezia romana se sincroniza grabit si incongruent cu cautarile poeziei europene contemporane.
Astfel, se poate spune ca A.E. Baconsky trece brusc de la un discurs insipid, complet dezangajat si aleatoriu, la asumarea dura a unei constiinte tragice, in consens cu vocile crispate ale sfirsitului de mileniu. In titlul volumului prin care se produce aceasta ruptura se indica deja in mod programatic doua marci textualizante: "cadavrele" reprezinta semnele de tranzitie prin care are loc abolirea realului, iar "vidul" este chiar negatia oricarei atestari a fiintarii istorico-biologice. Se noteaza imediat faptul ca poetul publicase in 1967 acele "proze negre" (din Echinoxul nebuniloR) in care fosgaia o lume nediferentiata, misterioasa, esoterica, la marginea realului si in deplina obscuritate mitica; aceste texte induc ideea ca realul se dilata insesizabil, deformind comportamentul antropologic si producind cele mai stranii reactii umane, adica, mai exact, ni se sugereaza ca entropia mutatiilor psihice este cuprinsa intreaga in schema scenariului semiotic proppian. Autorului nu-i ramine decit sa descrie aceste "falii" secrete ale realului, prin plonjari abisale in (iN)consistenta acestuia. Ceea ce rezulta, are mai ales o valoare gnoseologica, situindu-l pe lector in starea interogatiei eficiente.
Trebuie spus ca, precum toti poetii importanti din deceniul sase (Nichita. Dimov, Ion Gheorghe, Ion Alexandru, Cezar Ivanescu etC), A.E. Baconsky acum este un poet metafizic, ingreunind receptarea prin stratul hermetizant inclus intr-un discurs barbatesc, elitist in cel mai inalt grad. Actul sau poetic nu mai este o simpla divagatie sentimentalista, cum fusese pina acum, ci o angajare ferma in "peisajul moral al istoriei" (Stefan Aug. Doinas). Eul poetic narcisiac din poezia anterioara s-a estompat, metamorfozindu-se in instanta abstracta a textualizarii ce "devoreaza", "decapiteaza" si "ghilotineaza" toate semnele ce intemeiaza cadrul material/istoric. Aratam mai inainte cum sunt convocate in procesul poietic principalele semne ce indica noua viziune textualizanta; astfel apar actantul textualizant ("Hamlet apocriful"), instrumentul cel mai eficace al textualizarii, "ghilotina" (in poezia "Aleluia") si "corbii", heralzii textualizanti (in "Amurg acherontic"); sunt respinsi "tuberculosii lirici" ce nu pot sa mai cinte "cadavrele inghetate" ("Seara idilica"), "elanul istoric" fiind activat de "monologul cu otrava" al celor ce fac doar o "poligrafie bolnava". S-ar putea vorbi de o problematizare textualizanta a peisajului, asa cum la Blaga s-a vorbit despre o criza expresionista. "Cenusa" metafizica blagiana este inlocuita de "vidul" aseptic baconskian.
Viziunea textualizanta (apocaliptic-destructuranta) a poetului se accentueaza in romanul Biserica neagra (1970, respins de cenzura si publicat in traducere germana, sub titlul Die schwarze Kirche, abia in 1976, fiind tiparit pentru prima data in romaneste in editia de Scrieri din 1990) si in volumul postum Corabia lui Sebastian (poezii si antipoezii, 1978). Corabia lui Sebastian atesta cristalizarea contrapunctica a discursului poetic baconskian; tehnica discursiva implica mai intii un intermezzo prozaic in care se descriu intimplari si locuri din Germania (poetul primise o bursa a forurilor academice din Berlinul de VesT), urmat de un "comentariu" succint in care elementele reale vor fi retopite in formele poetice. Astfel, "poezia" intersecteaza "antipoezia" intr-o formula experimentalista originala, sincronica cu incercarile ultime de aproximare agonica a domeniului poetic. Titlul trimite la faimoasa "Corabie a nebunilor" a gravorului Sebastian Brant, sugerind efectele catastrofice asupra subiectului uman ale societatii de consum ce anihileaza fiinta, redueind-o la gesturile mecanice ale unor jucarii stricate. Martorul-poet, treaz la orice tip de agresare ontologica, se angajeaza virulent in demascarea acestei reductii grave, opunindu-se prin toata fibra constiintei sale active la orice deformare kafkiana. Acest discurs, atit de angajat, anunta autoresponsabilitatca etica si artistica a unui scriitor implicat egal in scriitura si existenta. Sarabanda existentiala in care se afla imers individul in orasul occidental al lui Sebastian Brant e respinsa ca un "dans" al derizoriului si al artificialului: "Dans al formelor alungite, dans de ciini / dans de cuvinte streine, dans de moravuri - / manechine limfatice promit fericiri tuturor / celor ce-nvata dansul si in vitrine se-neaca / piticii veniti din Levant - nu mai avem / decit aur, nu mai avem fier, nu mai avem pamint - / apa, jur imprejur numai apa, totul rotund, / totul se-nvirte, danseaza, danseaza, danseaza, / toate devin rotunde din cauza dansului / capete smulse de pe umeri sboara prinzindu-se / pe alti umeri, nimenea nu mai stie al cui / e capul pe care il poarta". Limbajul s-a acutizat, functionand coercitiv fata de disjunctia metaforica; prin intermediul discursului se comunica direct, pauper, un mesaj intransigent. Poezia a devenit un instrument eficient in tentativa de a modifica si schimba lumea iar poetului nu i se mai concede o ieftina gratuitate ludica.
Daca trebuie sa sesizam originalitatea discursului baconskian, nu cred ca aceasta s-ar afla - cum sustine acelasi exeget - "intre un model postsimbolist si unul expresionist, cu neasteptata anticipare (precumpanitor teoretica) a unei poezii demetaforizate". Evident, s-ar putea vorbi de "postsimbolism" in legatura cu toata materia poetica anterioara Cadavrelor in vid, dar, in diferite doze, aceasta observatie este aplicabila majoritatii poetilor ce abandoneaza, cu si fara autocritica, "falsele auspicii realiste". In alta ordine, ar fi gresit sa consideram "expresioniste" formele de expresie noi intrebuintate de Baconsky in ultimele doua volume; ne-am obisnuit sa etichetam drept "expresionism" orice discurs mai putin metaforizant, cind implicarea subiectului se personalizeaza mai pregnant. Expresionismul contine totusi o poetica datata si, in epoca, neoexpresionisti erau Ion Gheorghe, Ion Alexandru si Gheorghe Pitut. As vrea sa exagerez - chiar daca se vor alarma putin unii teoreticieni "postmodernisti" de ultima ora - afirmind ca, de fapt, A.E. Baconsky e mai degraba un poet textual ist in volumul Cadavre in vid, anticipind cu un deceniu aparitia textualistilor optzecisti. El are intuitia fireasca a viziunii textualist/textualizante, in marginea preceptelor lui Jacques Derrida, care vor deveni cu adevarat familiare optzecistilor abia dupa aparitia lucrarii Ion Barbu -eseu despre textualizarea poetica (1981), lucrare despre a carei importanta teoretica pentru formarea generatiei sale a vorbit criticul Cristian Moraru. Poetul poseda o auto-constiinta textualizanta ("sintem un imens abdomen transparent / caruia ochi otraviti, pindind in umbra / ii urmaresc superba digestie"), anticipeaza procedeele ce fac posibil un asemenea proces si, existential, este secerat violent (textualizaT) de propriu-i destin. Chiar daca, in mod paradoxal, multi dintre optzecisti se revendica de la viziunea artificial-onirica a lui Dimov, este important sa se recunoasca transant ca modelul baconskian a jucat un rol esential in adoptarea dezabuzata a poieticilor apocaliptice. Prin anvergura influentei exercitate si prin inscrierea sa printre reformatorii formelor literare, A.E. Baconsky constituie cazul european prin excelenta al poeziei noastre postbelice.
Volume publicate:
Poezii (1950);
Copiii din Valea Ariesului (1951);
Cintece de zi si noapte (1954);
Doua poeme (1956);
Dincolo de iarna (1957);
Fluxul memoriei (1957);
Versuri (1961);
Imn catre zorii de zi (1962);
Versuri, colectia "Cele mai frumoase poezii" (1964);
Fiul risipitor (1964);
Fluxul memoriei (editie retrospectiva de autor, 1967), Cadavre in vid (1969);
Corabia lui Sebastian (poezii si anti-poezii, 1978);
Fluxul memoriei (BPT, 1987);
Scrieri I - poezii (colectia "Mari scriitori romani", editura Cartea Romaneasca, 1990);
Poezii (colectia "Cele mai frumoase poezii, Albastris, 1996, cu o introducere de Mircea MartiN).
A murit tragic la cutremurul din 1977.
|
Poezii
Anatomie profetica
Nu mai e nici otrava, n-a mai ramas decit o limfa palida, limba arsa de soare agonizeaza si coltii s-au facut mici, si nimicul sigileaza cuvintele.
Tuturor celor ce n-au fost li se vor inalta statui, celor ce sint li se va pune un NU inainte - si adjectivele cazind vor incerca mereau sa-mpodobeasca fruntea pitecantropului. Numai vertebrele vor fi intotdeauna surizatoare si vor dansa, vor dansa, vor dansa, strecurindu-se prin toate crapaturile istoriei si geografiei.
Hamlet apocriful
Padurea uscata biciuita de razele crude-ale zorilor, oase goale albite de ploi, cranii de cal printre frunze moarte - si nunta cameleonilor anxiosi. Inventarul unei primaveri ce se anuntase promitatoare a ruginit, nu mai sint oamenii de odinioara, si versurile obeze dormiteaza in buzunar printre bancnote sordide, si vaxuitorii de ghete au intrat in rindul arhontilor. O, a fi sau a nu fi, aici e la fel de trist, de stupid, de zadarnic, nu mai ai nici pe cine ucide si nici de cine sa fii ucis.
|
