Volumul Corabia lui Sebastian (1978) constituie o impresionanta marturie despre sensibilitatea unui poet angoasat de cursul tragic al istoriei si civilizatiei contemporane. Poemul Perpetuum mobile intareste aceasta constatare. Se configureaza aici imaginea unei lumi intemeiate numai pe incertitudini, ce perpetueaza parca un cumplit blestem al duplicitatii:
"Intre doua minciuni, intre doua culori, intre doua iluzii
am fost tineri ne-am maturizat am crezut unii
in minciunile altora ne-am vopsit unii in culorile
altora ne-am hranit unii cu iluziile altora. Mereu
intre doua alternative inselatoare iata ne-asteapta acum
varsta de gheata iar cei ce vin dupa noi vor intoarce
clepsidra".
Masca, ipocrizia, conventia - iata semnele unei lumi in decrepitudine.
Dar mai mult decat expresia apusului civilizatiei actuale, Perpetuum mobile devine expresia distrugerii miturilor:
"Ruinata si neagra creste moara de vant
in care s-au cuibarit animale si pasari de noapte,
spada cade-n noroi, lana de aur agatata de crengi
putrezeste departe iar invingatorii cersesc la portile
celor invinsi".
Totul e sortit zadarniciei, caci totul nu e decat o mascarada grotesca:
"Nu, nu vom mai face razboaie -
fara lupta vom cadea invinsi, fara lupta
ne vom invinge unii pe altii in false carnagii,
intr-un imens macel demagogic".
Decaderea spirituala a societatii e reprezentata, asadar, prin moartea miturilor autentice si prin inlocuirea lor cu o falsa religie. Ea va fi propovaduita cu ajutorul unor mijloace specifice lumii moderne:
"Noul lan Huss,
noul Savonarola, noul Luther vor aparea pe ecrane,
vor fi urmariti, focurile vor fi intretinute cu ziare".
In finalul poemului, aluziile la un regim dictatorial devin mai evidente. Spectacolul alienarii colective e regizat de maini nevazute, ce silesc omenirea sa-si joace tragicul rol:
"si pe deasupra capetelor noastre umflate, maini murdare
se vor strange una pe alta pe-ascuns lasandu-ne
mereu intre doua, intre doua minciuni, intre doua culori,
intre doua iluzii"
La nivelul discursului, se remarca faptul ca Baconsky renunta la persoana
singular in favoarea unui mai generic noi. Se face astfel trecerea spre impersonalitate si anonimat, elemente atat de necesare pentru a sugera o lume in care totul tinde spre uniformizare.