Psalm negru Anatol E. Baconsky

Situat, si prin locul publicarii, si prin viziune, in volumul Cadavre in vid (1969), Psalmul negru isi justifica pe deplin, la fiecare lectura, titlul. Ca alte poeme baconskyene, si acesta are doua planuri convergente: un plan simbolic, in care este reprezentata o experienta generala, mai exact, un episod tragic al istoriei poporului ales (exilul babilonic de dupa caderea Ierusalimului in 587 I.Hr.) si un plan real si personal, ce trimite la cotidianul comunist din anii '50-'60. Din suprapunerea celor doua planuri reiese o constatare statornica: oriunde s-ar afla, omul este instrainat purtand prin veacuri povara unui cumplit blestem al solitudinii si ostracizarii.



Inca de la inceput, Psalmul lui Baconsky aminteste de Psalmul canonic 136:

"Doamne, as vrea sa plang dar nu mai
am nici un rau pe-a/e carui maluri
sa-mi pot aminti de Sion".
Prin problematica exilului si prin tonalitatea elegiaca, Psalmul negru corespunde si Plangerilor lui lersmia, insa constiinta tragica a damnarii si complexul frustratiei capata alte valente in versurile poetului roman. Apa Babilonului a disparut, muntele sfant, de asemenea. Ce a ramas e doar conditia de captiv: ,Si Babilonul e-n mine si multimea de robi
imi intinde catusele predestinate si rade, rade"



Sentimentul acut al timpului e o constanta a liricii baconskyene. in Psalmul negru, trupul poetului formeaza un osuar simbolic, in care sunt depozitate urmele trecutului: .istoria, vechile mituri, capul de lup, Doamne,
simt umbra ta mare deasupra pamantului meu,
simt in scheletul pe care-mi port trupul,
oasele risipite pe campuri de inaintasi apocrifi".
Legatura cu acest trecut nu mai constituie, ca pentru Arghezi, de pilda, un mijloc de aparare a eului impotriva timpului mistuitor. Dimpotriva, identificarea cu "inaintasii apocrifi" ii descopera lui Baconsky adevarata fata a timpului. E vorba de durata interioara ("timpul meu") ce devoreaza fiinta si lasa in urma doar vidul temporal si ontologic:

"simt ca timpul meu il masoara clepsidre
insangerate si false ochii mei reci si pustii" Totul este proiectat intr-un decor sumbru-expresionist, puternic stilizat. Eul individual e semnificat doar prin cateva elemente generice: scheletul si trupul, reprezentari ale existentei organice; ochii, simbolizand viata intelectuala si afectiva.



Tristetea unui trecut mistificat si vicisitudinile unui prezent pe masura il indeamna pe poet sa exclame, ca si psalmistul biblic {Psalm 21,1):

"Doamne, istoria " Istoria contemporana devine acum sinonima cu timpul subiectiv {"timpul meu"). Eul se descopera prizonier intr-o epoca alienanta, ce nu poate fi alta decat cea a unui regim dictatorial. De aici rezulta si implorarea din final, din care nu lipseste insa orgoliul poetului romantic:

"Doamne, ia de la mine
destinul acesta - si daca nu-mi poti harazi alta soarta, i da-mi o moarte inalta, cotropitoare, salbateca,
mai mare decat viata dusmanilor mei".
Aceste versuri sunt golite de semnificatia religioasa a cuvintelor profetului (Matei 26, 39), pe care par a le evoca. Dorinta de a nu-si accepta destinul marcheaza limita exasperarii poetului. El nu cere decat o moarte atroce, mai inaltatoare decat insasi viata dusmanilor.

Poeziile poetului Anatol E. Baconsky