Rugaciunea unui dac - scurt comentariu Anatol E. Baconsky

Poemul, publicat in "Convorbiri literare" la 1 septembrie 1879, alaturi de alte texte cu care face nota discordanta (De cate ori iubito si Atat de frageda), era parte din Gemeni;'. Calinescu i-a dat prea putina atentie, soco-tindu-l declamatoriu, si, credem, factice. E vorba, insa, despre cel mai amar dureros dintre poemele eminesciene pe tema mortii.



Tema numita se combina cu aceea a demonismului. Glasul dacului e incarcat de revolta impotriva unei divinitati care si-a abandonat creatia. Zamolxe, zeu peste toti zeii, anterior tuturor zeilor, "este moartea mortii si invierea vietii".
In seria de superlative ce evoca atotputernicia zeului .carui plecam a noastre inemi" e prea putin voalata ironia muritorului care se simte supus si creatie neimplinita, incompleta a divinitatii. Metafora e figura cea mai expresiva in realizarea profilului divinitatii: .El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet si lumii fericire,
El este al omenimei isvor de mantuire"



Acestui zeu impasibil si rece i se adreseaza dacul in ruga sa: .Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos! II Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada "



Mortificarea pe care o solicita cel care se roaga aici se naste dintr-o "veche si grea ura" fata de zeul care si-a abandonat creatia, a lasat-o la indemana soar-tei aleatorii.

Aspiratia spre nefiinta - vis luminos in conceptie dacica - a devenit o iluzie, calea spre nemurire ramanand inchisa, rezervata doar divinitatii insesi. Constatand ca legea universala pusa la temelia alcatuirii lumii umane e vointa de a fi, dacul stie, implicit, ca imperiul infinit al mortii ii va ramane interzis. Dincolo de pragul existentei telurice, moartea se identifica, in schimb, perpetuului izvor, generator de vieti.



O durere iremediabila, congenitala, alunga fiinta din spatiul lumii create de zeul egoist. Si un refuz absolut, dus pana la nevoia de autoflagelare, o rasturnare a gestului demiurgic datator de viata presupun negarea divinitatii: .Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,
Sa simt ca de suflarea-ti, suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!"



Poezia a fost pusa in relatie cu Mai am un singur dor, pe care o devanseaza mult ca atitudine asumata in fata mortii. Mai am un singur dor se mentine in spatiul elegiacului prin tema sa. Ideea e acolo eroica: eul a gasit in moarte nu pragul ultim, nici taramul spaimos al intunericului, ci un teritoriu al consubstantialitatii sale cu natura, cu elementele. Cum viata e ratacire, pribegie, moartea ar fi repaosul asteptat, "reintoarcerea constiintei pribegite in patria ei cosmica: nu anulare, ci celebrare a lumii" (Ioana Em. Petrescu, op. cit.).

Radical diferita, viziunea din Rugaciunea unui dac e amara si descendenta. Moartea ca risipire in neant e cea mai dureroasa dintre formele pe care moartea le poate lua. Iar dacul cere toate pedepsele de care poate avea parte un muritor, pentru a trai durerea pana la capat si a o uita apoi in "stingerea eterna": .Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama pe care am iubit-o -
Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor".


Asumandu-si toate durerile din lume, impietrit la capatul lor, dacul asteapta rasturnarea tuturor suferintelor in indiferenta. Caci suferinta metafizica, cea mai adanca dintre toate ale muritorului, e aceea de a nu fi gasit in propria fiinta atributele zeului creator care s-a izolat in absolut si a pastrat pentru sine nemurirea.

Citita in registrul ironic in care a fost conceputa, poezia ofera o lectura inversa, rasturnata: implorand pedepsirea, mortificarea, dacul inalta o ruga blasfematoare, negand, in esenta, divinitatea egoista. Act demonic si ruinator de lume, uzurpator si vinovat. Conceptiei dacice despre moarte - acceptare senina si extatica aproape - poetul ii aduce aici aceasta corectie amara.



Discurs patetic in retorismul sau, Rugaciunea unui dac aminteste de alte texte in care conceptia asupra divinitatii e sensibil aceeasi {Muresanu, Rime alegorice, Avatarii faraonului Tla). Spre maturitate poetul va substitui pe Demiurg cu nefiinta. in aceasta etapa, inca, Demiurgul s-a demonizat si impotriva egoismului sau, eul (dacuL) se razvrateste violent.



Imaginile pe care le construieste poemul sunt sugestive si prin inrudirea cu texte ca Scrisoarea
(in privinta evocarii haosului primordiaL), prin imbinarea elementului epic simbolic cu lirismul confesiv si declamator, dupa cum stilistic poezia se remarca prin trasaturi specifice etapei careia se inscrie: alternanta timpurilor si a modurilor verbale, metafore adanci, creatoare de ambiguitati, ocurenta unor sintagme deja consacrate in poezia eminesciana ("noian de ape", "vecinicul repaus"), sensuri hiperbolice construite amplu.

Poeziile poetului Anatol E. Baconsky