Ultima rasfrangere de dragoste (monada) - comentariu

Poezia apartine volumului Rasfrangeri (1966), volum plasat de comentatorii operei lui Cezar Baltag in "sfera unui lirism intelectualizat", care nu trebuie asociat ermetismului poeziei, cata vreme incontestabila abstractizare a demersului trebuie vazuta "ca deplasare a accentului de pe plasticitatea reprezentarilor pe miscarea si impulsurile ritmice ale discursului liric" (Ion PoP). Criticul mentioneaza de asemenea evidenta unei anume valori autonome a Cuvintelor, rezultatul fiind "o retorica mimata () constient, o retorica devenita stil, comunicandu-se pe sine insasi ca posibila ipostaza sau «rasfrangere»".


Titlul orienteaza lectura in sensul rasfrangerii, ca oglindire pura, a realitatii in limbajul care, cu un orgoliu discret, se propune el insusi ca un univers siesi suficient. in egala masura insa, rasfrangerea implica fara indoiala concentrarea, monada fiind nu intamplator, in filosofia lui Leibniz, substanta spirituala care oglindeste intregul univers.



La Cezar Baltag se simte "placerea" textului, atent elaborat, in care metaforele au o stralucire artificiala, nu lipsita de o rece frumusete.



Poemul debuteaza sub semnul somnului ca o necesara oprire a trecerii, de unde si prezenta mitologicului personaj Endymion:

"Din drumuri innodate, in spatii muritoare
un fluture perpetuu in care dorm stihii
codru de viscole ereditare
enorm stejar de nervi si hematii,
metamorfoza-ntoarsa, stramos rasfrant, copil
in care mama doarme spre a-l naste
si somnul alb al unui Endymion fosil
neintamplari de tinerete paste".


Relatia eului cu universul, vizand esentele, este consemnata neutru, eliminandu-se atent orice urma de fior sentimental: .aude cum respira ostatic si fierbinte
ca larva in adancuri de muzical tunel
un dumnezeu astenic in crinul ce presimte
necroza paradisului din el".
Rezultatul nu poate fi altul decat conturarea unor secvente de o frumusete severa in capacitatea de a se sustrage circumstantelor:

"Nimfa priveste, lata mult palid inecatul
in marea lacrima de cositor
din ochiul Afroditei Pandemos, nemiloasa
torta-a amorului intamplator".
Accentele barbiene sunt depistabile in dezinvoltura cu care Cezar Baltag este prezent intr-un spatiu al abstractului si al livrescului in ultima instanta:

"Crotal napraznic, sora a focului, de unde
tu, noapte, mai poti naste in tampla mea mercur?
O, numere, voi inimi suav eterogene
iubiti-l pe fara-de-sotul pur".


Insasi trecerea pragului, care va reveni in volumele anterioare nu-si gaseste ecoul in afect, tonul elegiac fiind transcris din perspectiva intelectualizata, atentia poetului concentrandu-se in primul rand asupra spectacolului manierist al textului insusi:

"Faptura mea sorbi-va indoliatul lapte
al sanului Neclipei, spre cale alb cobor.
El creste deci cu mine si este seminoapte
si ochi artezian interior.
Priveste-mi chipul. Ora imi coace in tesuturi
un foarte sus si aprig si orb oriincotro
si-o trecere ciudata de prag a zveltei inimi:
implozie explozie implo"

Poeziile poetului Cezar Baltag