Inger vagabond - comentariu Dimitrie Stelaru

Poezia a aparut in volumul Noaptea geniului, tiparit in 1942 la Bucuresti, la Editura Bucovina - LE. Toroutiu.



Volumul pare a fi a noua placheta de poezii a lui Dimitrie Stelaru (e greu de precizat, in cazul unei opere lirice unde istoria literara opereaza mai mult cu probabilitati decat cu certitudinI), si primul semnat cu pseudonimul care l-a consacrat: Dimitrie Stelaru. Volumul este considerat si prima placheta care, impreuna cu Ora fantastica, 1944, si Cetatile albe, 1946, va constitui zona de referinta asupra creatiei poetului. Poezia inger vagabond este unul din textele reprezentative ale liricii stelariene.



Titlul marcheaza o frapanta deschidere catre text. "inger vagabond" este un oximoron care contine o sintagma atributiva si face trimitere catre functiile conota-tive ale limbajului. ingerul, afirma criticul Radu Petrescu, "in gandirea poetica a lui Stelaru este sinonim geniului".
Atributul "vagabond", (care poate avea dubla apartenenta morfologica, la adjectiv si la substantiV), implica de la inceput o alta viziune asupra vagabondajului, nu cea comuna, traditionala sau actuala, ci cea villonesca, rimbaldiana, eseniniana etc, ca forma de manifestare protestatara a unui spirit neincarcerabil in dogme si norme / legi. Criticul literar Emil Manu noteaza ca "poemul devine o tragica biografie a vagabonzilor ca entitate umana si un elogiu disperat al vagabondajului ca destin implacabil".
Este un punct de vedere care ingusteaza mult posibilitatile de interpretare a poeziei in cheie simbolica.

Constructia textului poate fi considerata, intr-un sens, eleata. Adica se deschide brusc cu o afirmatie, pusa apoi sub semnul interogatiei retorice, pentru ca textul sa se inchida, in final, cu un raspuns - exclamatie retorica.

Inceputul, marcat de acest "noi" imperial (o Umilinta imperiala, de fapT), are ceva de oficiere quasi-sacrala, implicand (sI) o teatralitate a discursului liric:

"Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodata Fericirea
Noi n-am avut alt soare decat Umilinta".
Substantivele {"Fericirea", "Umilinta") scrise cu majuscule marcheaza antinomic aspiratia versus realitate, ambele avand valoare de simbol si provocand interogatia retorica ce continua textul:

"Dar pana cand, inger vagabond, pana cand
Trupul acesta gol si flamand?" Nerespectarea, in spirit modern, a conventiilor prozodice este normala.



Strofele a doua si a treia se dezvolta firesc din asertiunea deschizatoare a textului - "peisajul" interior stelarian se converteste intr-un peisaj exterior. Strofa a doua, caracterizata de repetitie, (se pare ca repetitia, ca trop, domina textul, marcand esentelE), fixeaza marginalizarea, refuzul, ostracizarea sociala:

"Ne-am rasturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin paduri, la marginea oraselor -
Nimeni nu ne-a primit niciodata,
Nimeni, nimeni
Cu fiecare indaratnicie murim
Si rana mainilor cauta painea aruncata" (ultimul vers ca o efigie!!). Pentru ca strofa a treia, o punere in scena a injustitiei sociale, sa marcheze, intr-o implicita gradatie ascendenta, stigmatul aruncat de "marii judecatori" ocrotiti de "ceata legilor lor":

"«Vagabonzi, hoti, nebuni. Lepadatii noroadelor.
Casa lor e temnita. Puneti lacate bune fiarelor.»"

Ultima strofa inchide ciclul. Neimplicand o rizibila pace sociala, textul traduce aceeasi aspiratie spre puritate, spre absolut {"sarbatoare"); si, din nou, repetitia vizualizeaza discursul liric marcat de suferinta si de umilinta, dar si de speranta unei posibile zile de maine ca o "sarbatoare":

"Odata - poate cu infriguratele zori vom sangera
Si spanzuratorile ne vor ridica la cer.
Dar lasa, Dimitrie Stelaru, mai lasa!
intr-o zi vom avea si noi sarbatoare -
Vom avea paine, paine
Si-un kilogram de izma pe masa".


Esentele textului se regasesc concentrate in titlu, catre care privirea si meditatia noastra sunt atrase magnetic.

Poeziile poetului Dimitrie Stelaru