Un dor fara satiu - comentariu Emil Botta

Atitudinea romantica originara adoptata de Emil Botta nu se dezminte pe parcursul intregii sale creatii. Deschizand aproape programatic volumul de versuri din 1943, Pe-o gura de rai, Un dor fara satiu este considerat si de poet ca fiind expresia cea mai concentrata a lirismului sau, de vreme ce va fi reluat ca titlul pentru ultimul volum antum, aparut in 1976.

Dorul eminescian primeste in exprimarea lui Emil Botta una din cele mai cuprinzatoare replici poetice. Nostalgiei intoarcerii la existenta eterna, setei romantice de extinctie, i se suprapun aproape, sporind infinit chinurile poetului, atractia si totodata teama fata de necunoscutul psihicului uman.



Imaginarul poeziei este in mare parte unul agresiv. Poetul se simte .invins', "pradat" de "un dor fara satiu", de "un och; rapitor de Himera".
Sensibilitatea lui extrema il face vulnerabil la asemenea intruziuni constante ale necunoscutului, imposibil de definit. Resimtite insa foarte puternic la nivelul emotional si poate chiar la cel al senzatiilor, daca interpretam si literal setea arzatoare care il mistuie pe poet. Ca urmare, starile sale interioare sunt unele de deruta, ca si cum poetul ar cadea mereu prada unui rau necunoscut, ale carui aproximari ocupa prima parte a poemului:

"De un dor fara satiu-s invins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu, din adanc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade".


Investita cu atributiunile negative ale unui dusman, Himera este pentru Emil Botta si o fiinta fascinatoare, legandu-l pe poet in mrejele ei ucigatoare prin acel ochi deschis in adancimile inconstientului catre care ea vrea sa-l atraga.

Poetul se simte amenintat de invazia inconstientului, de atractia fatala fata de aceste teritorii ale psihicului uman pe care isi doreste dar in acelasi timp se si teme sa le exploreze. Se inscrie astfel, ca tipologie a creatorului, in linia romantica, cu prelungiri rimbaldiene si suprarealiste, numai ca pe cand la antecesorii sai literari calatoria spre necunoscutul din noi era programatica, Emil Botta ezita mereu intre dorinta puternica de a se scufunda si teama de existenta unui pericol nenumit in adancuri.

Sub scenariul acestei tentatii himerice se ascunde si un altul, cel orfic. Emil Botta este poet orfic in sensul atractiei nestavilite pe care o are pentru necunoscut, fascinatiei si dorintei de a privi in fata Himera, precum a privit altadata Orfeu in Infern chipul Eurydicei, pentru a sti cum arata invizibilul.

Raul interior al poetului nu poate fi alinat prin contemplarea ordinii cosmosului sau a pacii care a invadat natura. Ne aflam aici in prezenta unui cosmos de factura romantica, insufletit, definit prin ordine si armonie:

"Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino in spatii,
nici timpii de aur, nici anii-lumina,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu m-alina".


Nimic din ceea ce este exterior poetului nu are atata putere incat sa se impuna sensibilitatii sale ranite pentru a-l linisti. intelegem atunci ca raul poetului este unul interior si nu poate fi vindecat:

"E atata nepace in sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins" Aceasta stare nu poate fi depasita niciodata de eul poetic, ci in cel mai bun caz explorata, desi cu temeri. Este concluzia care se desprinde din ultimele doua versuri ale poemului care, in mod simbolic, le reiau identic pe primele si stabilesc astfel tonalitatea generala melancolica a textului:

"Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu".

Poeziile poetului Emil Botta