Elegie - comentariu Emil Brumaru

Poet al unei expresii rafinate, Emil Brumaru detine in lirica noastra contemporana un loc inegalabil, detasan-du-se de un I. Minulescu sau de I. Pillat, de B. Fundoianu sau de G. Calinescu, fiind mai apropiat onirismului reprezentat de Leonid Dimov si de lumea maruntelor delicii a poeziei lui Gh. Azap si Petre Stoica.



Prin varietatea procedeelor si a tonalitatilor poetice, Brumaru se diferentiaza insa de contemporanii sai, adoptand ingenuitatea unei gesticulatii pe cat de simple pe atat de ceremonioase, postura "ingerului jongleur" - asa cum ii place sa se autodefineasca - ii favorizeaza apetitul pentru artificiu, pentru mimarea naivitatii si explorarea ludica a unui univers domestic arcadic.

Elegie este unul dintre poemele care ilustreaza "expresia candida, spontana si autentica" (Paul Geor-gescU) a unei existente definite prin placerea de a trai la nivel osmotic realitatea banala; totul se traduce insa in cadrele unei viziuni nostalgice, in cazul de fata, care pare sa divulge naivitatea jucata, intretinuta de jocul intelectual foarte riguros, al expresiei poetice traditionale (care se foloseste de versul cantabil, rimat in perechI). Urmarind recuperarea universului casnic, al obiectelor uzate, decazute din rangul inalt al luxurii, poetul ajunge sa brodeze o feerie a derizoriului, rafinamentul apartine insa existentei marginale si este produs de aceasta data de mutatia interesului de la stralucirea catifelei si a matasurilor grele, de la orele aurii ale dupa-amiezelor somnolente la o realitate bruta, redusa / restransa la calmul si intimitatea magaziei, a rezidualului. O sensibilitate "decadenta" isi gaseste aici materializarea, o data cu reveria - paradoxal intretinuta de un timp decrepit si un spatiu pe masura:

"in magazii cu sobolani batrani
Unde iti intra orele-n plamani
Ma preumblam c-o dulce gravitate
Pe langa pompele de flit stricate".
Din nimicuri este insa dezvaluita o frumusete care va intretine revelatia minorului, a obiectelor care apartin unei existente secundare, parasite de semnificatiile sale cotidiene. Cu toate acestea poetul le valorizeaza, le estetizeaza, iar modul lor de a fi ii imprima si ipostazei poetice o solemnitate muzeala, care joaca ambivalent: atat in sensul melodicitatii nostalgice, sentimentale, cat si in ritmul subminant al ironiei si autoderiziunii.

Poemul isi justifica titlul: o elegie pentru un invins / un posedat de realitatea de second ordre, un cantec al unui prizonier sedus de materia lumii ignobile, ce devine obiect de adoratie si contemplare (sigur, nu intamplator, in siajul esteticii antiesteticului ilustrata de Ch. Baudelaire, A. Rimbaud sau T. ArghezI). O elegie a unui univers nostalgic ce isi va contamina implicit, prin obiectele sale, exploratorul. Poetul se imbraca asadar in armura unui aventurier al realitatii banale, un aventurier intr-o lume in care sufletul devine consubstantial vas-cozitatii materiei, onctuoaselor substante ce transforma fiinta poetica intr-o stare eterica: .Cutii cu crema neagra pentru ghete
Sufletul pur stiau sa mi-l desfete
Si ma-mbatau cu-aroma lor sublima
Butoaiele adanci de motorina.
Paianjenii murati in lampi cu gaz
Imi lunecau cu grija pe obraz".


Aventura sa este de natura donquijotesca, rescriind o existenta a visatorului care traieste intr-un univers fragil, practicand reveria ce s-ar putea foarte usor reconfigura in cosmarul stagnarii, al imersiunii in realul dur al ritualurilor marunte, ale existentei banale, dezvaluind solemnitatea derizoriului si idealitatea unei microarmonii ce ramane in stare latenta, ipotetica:

"Si-atat de mult doream in bulioane
Sa lenevesc, visand sub celofane
Femei subtiri si tandre ce-or sa vie,
Cand prafurile cad de-o vesnicie,
O, sticla-n care sufar s-o desfunde
Spre-a ma turna in cratite rotunde"



Reveria ce-si asuma datele realitatii imediate, a senzorialitatii percepute hedonist, domina cunoasterea si configureaza prin inocenta privirii empatice aruncate asupra acestei lumi ("lampi cu gaz", "vechi cercuri de la plita", "arcuri frante") o geneza miniaturala ce rescrie epifania, manifestarea sacrului in momentul cosmogoniei arhaice, intr-o cheie postmoderna, ironico-minimalista: este aici revelata o epifanie a cotidianului derizoriu, redescoperit ca miracol, in imediatetea sa, in primeitatea lumii obiectuale asumate ca viziune solara, ca proiectie miraculoasa ce salveaza, iluzoriu sau, dimpotriva, compensatoriu, sufletul devastat de singuratate:

"Primusuri mari, lucioase, de alama
Ma-ntele-geau si ma luau in seama.
Priveam uimit cum lucrurile-apar
Si se scufunda-n hauri de marar, () / Si cum prin colturi ingeri diafani
Suflau cu-amurg margica la curcani".
Eliberarea in materie, in spatiul infinit, fara de spatiu, specific deschiderii onirice si fantazarii pe marginea concretului este starea specifica si altor poeme semnate de Brumaru. Astfel poetul consacra o existenta proiectata in ritmurile originare ale substantei in care gaseste propicea "atmosfera launtrica", o lume arcadica, a voluptatilor senzoriale, utopica lume, singulara in literatura romana, care isi contine de asemenea si samburele deconstructiei: subtilitatile ironiei si sanctionarea idilismului prin blazare, nostalgie si freamatul abia simtit al melancoliei. Umorul sau discret este unul dintre "stupefiantele fictiunii" (Valeriu CristeA), prin care lumea sa poetica se intemeiaza, dar, in acelasi timp, se lasa si relativizata.

Poeziile poetului Emil Brumaru