Elegie pentru papusa cu tarate - comentariu Eugen Ionescu

Poezia a aparut in volumul Elegii pentru fiinte mici, (Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1931). Este singurul volum de poezii al celui care va cunoaste celebritatea aproape exclusiv datorita pieselor sale de teatru. Versurile acestui unic volum, dedicate universului infantil, se inscriu in spiritul avangardei literare, aflata in plina fierbere creatoare in acele momente, si vizeaza in primul rand spargerea canoanelor literare traditionale. Poetul afirma:

"a innoi insemneaza () a repartiza altfel elementele".


Eul liric ce-si plange papusa "sfaramata" este fetita care (intr-o alta poezie a volumului amintiT) "vedea ingeri".
Deci este inzestrata cu o sensibilitate exacerbata, ceea ce ii permite poetului ca, prin prisma trairilor sufletesti ale acestui subiect liric, sa realizeze o fina si patrunzatoare explorare a universului infantil.



Textul poeziei se organizeaza, fara o dispozitie prestabilita, in cateva strofe atipice - inegale ca numar de versuri. De fapt, intreaga poezie renunta la prerogativele specifice prozodiei clasice, rima fiind aleatorie, masura versurilor de asemenea. intregul discurs liric se muleaza perfect pe sentimentele fetitei - eului liric -, penduland intre mimarea nepasarii, a distantarii fata de tragedia papusii cu tarate, tragedie pe care o banalizeaza, pe de o parte, si refuzul plansului (care parca-i tremura in barbiE), inabusirea clocotului sau interior, pe de alta parte. Universul infantil ni se dezvaluie astfel in toata bogatia si frumusetea sa.



Discursul liric se polarizeaza deci in jurul celor doua "atitudini" ale fetitei. in prima strofa, spre exemplu, notatia este riguroasa, atenta, denotativa, subliniind insa cunoasterea profunda, ca dupa o lunga convietuire, a papusii decedate. Papusa este "caraghioasa" (epitetul calificativ apare abia in finalul textului, ca o concluzie incontestabila), fapt evident prin raspunsul ei anapoda la comenzile primite:

"S-a sfaramat,
papusa care misca mana dreapta,
cand trageai sfoara stanga,
si piciorul stang,
cand trageai sfoara dreapta".
Pierderea papusii este iremediabila, iar strofa a doua este dureros de seaca / imprecisa in constatarile exprimate - dovada si repetitia obsedanta a pronumelui negativ "nimeni" si a adverbului "nimic":

"Acum nu mai misca nimic.
Si nimeni nu poate face nimic.
Nimeni nimic.
Cata".
Fetita, aparent, nu o plange, caci, sa nu uitam, papusa este "caraghioasa":

"Ea are ochiul bleg si plangaret,
gura stramba,
si din cot, si din cap si din gat:
tarate, tarate, tarate".


Elegia trece, intr-o gradatie ascendenta, in bocet abia retinut, caci in universul fetitei papusa face parte din categoria animatelor, semn al puternicei legaturi afective dintre ele:

"N-avea numai tarate in ea.
Sangele s-a scurs si nu s-a vazut.
Dar viata a ramas sugrumata,
si varata aici printre paie,
printre zdrente,
printre lemne,
sub pupila bleaga de carpa".
Strofa ultima {"Papusa era o papusa caraghioasa /si julita (la naS).") este ca un semn de adio.



Este evident dispretul modernistilor "fata de gravitatea oraculara a discursului liric, fascinatia lor pentru derizoriu, cotidian, marginalitate", care "au eliberat sintaxa de automatismele logicii si au largit vocabularul poeziei" (Gheorghe Craciun, in Aisbergul poeziei modemE). Si, in mod normal, acest efort de spargere a canoanelor traditionale, de deconstructie, se traduce si prin prezenta in numar mic, in text, a efectelor stilistice. in elegia de fata epitetele sunt, cu totul, vreo trei-patru, toate din zona derizoriului, cu implicita nota peiorativa {"ochiul bleg si plangaret", "gura stramba", "pupila bleaga", "papusa caraghioasa"), iar figura de constructie centrala este repetitia, uneori obsedanta ("Acum nu mai misca nimic.
Si nimeni nu poate face nimic.
Nimeni nimic.
Gata." Sau:

"tarate, tarate, tarate."). Impresionanta este si aglomerarea teribila de consoane si de vocale inchise, de tonalitate joasa (modalitate stilistica in evidenta consonanta cu zbuciumul trairilor sufletesti ale subiectului liriC), care domina tot textul. Verbele din campul lexical vizand extinctia au conotatie afectiva, realizata de asemenea prin nivelul fonetic cu "sonoritate" inchisa, spasmotica:

"s-a sfaramat", "nu mai misca", "sangele s-a scurs", "viata a ramas sugrumata".


Versurile lui Eugen lonescu contin in germene o tragedie a limbajului. Dovada si convertirea acestei "elegii" in bocet, specie lirica ce surprinde mult mai bine aceasta tragedie (a limbajuluI), pe care dramaturgul a ilustrat-o exemplar, mai tarziu, prin piesele sale de teatru.

Poeziile poetului Eugen Ionescu