Libertatea de a trage cu pusca - comentariu Geo Dumitrescu

Poemul, antologic, a fost publicat initial cu titlul Luna de la Trebizonda, in revista Kalende, in 1943.

Discursul poetic este modelat in "tiparele" lirismului narativ, mult mai generoase pentru a exprima sinuozitatea gandurilor si sentimentelor, decat .tiparele" poeziei lirice propriu-zise. Modalitatea, implicand si abaterea de la normele prozodiei traditionale, prin cultivarea versului liber, ramane definitorie pentru poetica lui Geo Dumitrescu.

Retorica discursiva se conjuga, in textele poetului, in chip specific, cu libertatea de expresie pe care o presupune integrarea registrului conversational in sfera limbajului poetic. De unde si constructia dialo-gala a discursului liric, desolemnizarea viziunii, oralitatea stilului.

In Libertatea de a trage cu pusca, actiunea de razboi, eroica sau nu, este anulata in autocontem-platie si meditatie asupra istoriei, asupra libertatii, ca rezultat al vointei umane de a modifica (pozitiv sau negatiV) sensul existentei.

Eul liric, care se manifesta teatral, discursiv, poarta in sine o impresionanta mostenire eroica livresca, pe care o scoate la lumina intr-o viziune usor parodica, ce demonteaza locurile comune ale unei intregi literaturi despre razboi: eroismul, vitejia, cruzimea, patetismul patriotard.

Poezia prezinta polemic firescul unor gesturi cotidiene care demitizeaza razboiul si il includ, prin contrast cu imaginea sa conventionala, in tabloul derizoriu al vietii: a contempla luna, a aprinde tigara si a discuta despre o problema vitala - libertatea de a trage cu pusca.



Incipitul amintind, compozitional, de primul tablou al poemului eminescian imparat si proletar, decupeaza o secventa dintr-un scenariu de razboi. Toate elementele unui peisaj halucinant sunt fixate intr-o expresie lirica directa, apropiata de prozaismul limbajului reportericesc: groapa neagra, oameni inarmati, murdari si slabi, atacul nocturn iminent: "in groapa neagra, poate chiar intr-un cimitir,
oamenii, prietenii mei inarmati, isi ascultau propriile soapte -
toti erau murdari, slabi si patetici ca in Shakes-peare,
isi numarau gloantele si zilele si nadajduiau un atac peste noapte".


Tabloul, in culori sumbre, pare sa surprinda momentul de repaus dupa marea inclestare, anticipand-o totodata pe urmatoarea, clipa suspendata intre viata si moarte.



Comparatia livresca, "patetici ca in Shakespeare", asaza imaginile poetice intr-un fertil dialog intertextual, caracteristic indeobste poeziei neo- si postmo-demiste.

In acest larg camp de rezonanta literara, imaginea, cu rol de laitmotiv, a lunii "fara casca", ce rasare din "bezna ghimpata", functioneaza ca element de contrast, intr-un sistem de dubla raportare: raportata la conventia romantica, ea socheaza evident prin depoetizare, prin absenta "fiorului metafizic" si a sentimentului de "armonie cosmica"; raportata la imaginea conventionala a frontului, ea va fi asociata contrastiv cu ideea de (autO)contemplatie si reverie (dar fara "poza" romantica).



Imaginile din versurile urmatoare transcriu, de aceea, gesturi ireale, provocatoare prin indiferenta si prozaismul lor, mai degraba insolite intr-un decor de razboi:

"dar oamenii n-au cazut cu fetele la pamant,
ci au aprins tigarile discutand despre libertatea de a trage cu pusca, / rezemati comod in groapa neagra sau poate chiar pe cate-o piatra de mormant."

Tragismul razboiului, intelegem, nu mai putea fi infatisat cu mijloacele traditionale. Este motivul pentru care Geo Dumitrescu va cultiva depoetizarea, desacralizarea, spre a-si exprima, dupa cum a marturisit, reactia de "inconfor-mism si oroare, de impotrivire si defetism" fata de razboi si fata de literatura "de goarne si cadelnite" ce masca "zelos si festiv" demagogia patriotarda.

In versurile de fata, secventele tabloului intra, deci, in contrast polemic cu o intreaga literatura de razboi, ale carei ecouri persista in memoria eului liric, care, la modul ironic, se lasa cuprins de amintirea elanurilor eroice din istorie. Intentia demistificatoare este mai mult decat transparenta - de-altfel emfaza, patetismul si sentimentalismul sunt remarcabil mimate:

"Doamne, ce de ispravi am mai facut si-atuncil
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz si crud;
tin minte sa fi ucis trei sute saizeci de dusmani intr-un singur asalt -l ah, racnetele mele de manie si triumf si-acuma mi le mai aud! II La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizand pe pragul unui veac;
viteaz si inutil si graseiat la culme,
luptam si-atuncea - ce era sa fac?"

Unind destinul individual cu cel universal, al umanitatii, eul liric isi joaca discursiv rolul combatantului de totdeauna, in fata spectatorilor "uluiti", "rezemati comod de pietrele de la morminte", care isi asculta istoria de neinchipuita si irationala consumare a fiintei sub semnul fatalitatii razboiului.



Imaginea lunii, cea a tigarii fumate, a pietrelor de morminte si a gropii in care soldatii discuta despre libertatea de a trage cu pusca revin in finalul poemului cu forta de sugestie a laitmotivului, alcatuind "rama" ce inchide intregul scenariu liric. Ele poarta mesajul antirazboinic al poeziei, sugerand vremelnicia omului, dar si libertatea acestuia de a face sau nu din starea de razboi starea curenta a istoriei sale. Frumusetea lucrurilor prozaice ale vietii n-ar trebui pierduta:

"Paralel cu noi, dedesubt, oamenii isi dormeau vesnicia -
si ei discutau despre libertatea de a trage cu pusca, dupa fiecare macel
Dar pe pistolul meu cu douazeci si patru de gloante, luna mi se pare aceeasi
cu care am participat la asediul Trebizondei, daca nu ma-nsel!"

Poeziile poetului Geo Dumitrescu