Poezia sonet - comentariu George Bacovia

Poezia a fost publicata in revista "Romanul literar" din 7 ianuarie 1907, fiind inclusa in volumul Plumb(1916).

Textul debuteaza cu o semnificativa descriere a spatiului de "afara", in aparenta loc ce i-ar putea asigura individului libertatea dorita si orizontul necesar.



In realitate insa, acest "afara" dominat de o noapte (sugestie a opacitatii, a limitei, a lipsei de perspectiva) pe care epitetele o plaseaza sub semnul materialitatii apasatoare {"uda", dar mai ales "grea") unde, ca si realitatea supusa actiunii distructive a acvaticului, omul insusi este amenintat de moarte ("te-neci"). Dominat de "ceata" (din seria "noptii", sugerand aceeasi lipsa de perspectiva), spatiul de afara se impune in egala masura ca un teritoriu artificial, in care lumina "dintai", amintire si certitudine a momentului mitic al genezei, este inlocuita cu acele felinare prezentate prin trei epitete, toate intarind ideea lipsei de substanta, a lipsei de semnificatii intr-un context mai larg, caci lumina felinarelor "decupeaza" doar fragmente, parti, nu intamplator "fara de zare":

"Prin ceata - obosite, rosii, fara zare -
Ard afumate, triste felinare".
Secventa motiveaza (si pregatestE) comparatia din finalul strofei, prin care spatiul de afara este echivalat cu interiorul limitat, emblematic in fond pentru conditia ingrata a individului bacovian: felinarele afumate si triste ard, asadar, "Ca intr-o crasma umeda, murdara".




Perspectiva subliniat obiectiva, de neutru decor, este urmata de o imagine subiectiva, conturata in cea de a doua strofa, sugestie ca individul este nevoit sa se adapteze lumii, neputandu-i-se de altfel sustrage. in aceasta situatie "noaptea" nu mai este o prezenta obiectiva, ea nu "este", pur si simplu, ci "pare" in mod obligatoriu .mai neagra", in timp ce umezeala primeste dimensiuni aproape diluviene:

"Sivoaie-n case triste inundara".
intr-un spatiu al periferiei ("mahalali" - omul bacovian pierzand constiinta unui centrU) imaginea auditiva devine inca o data semn al bolii unui individ ce nu se integreaza universului, el insusi in plina dezintegrare.



Comparatiile din strofa a treia asaza eul intr-o serie exemplara, in primul rand pentru a ramane in sfera culturalului, intr-un reper cert, intangibil, nesupus degradarii:

"Ca Edgar Poe, ma reintorc spre casa
Ori ca Verlaine, topit de bautura".
Consecinta "topirii* nu poate fi aici decat anularea constientei in primul rand, totul pentru a dobandi dorita indiferenta protectoare:

"Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa".




Fiindca, "topit" de bautura in consistenta sa, omul se transforma intr-o marioneta, intr-un adevarat mecanism, cu miscari absolut previzibile:

"Si cad, recad, si nu mai tac din gura".
insasi vorbirea este denuntata ca un mecanism, constand in exclusivitate ca o sonoritate goala, caci, oricum, in universul bacovian, comunicarea sta sub semnul intrebarii.

Poeziile poetului George Bacovia