Referinte critice despre George Cosbuc

[] Un om nu se judeca dupa chiar o vorba de nerabdare, de nemultumire care i-ar fi scapat intr-un moment oarecare sub presiunea unor evenimente capabile sa tulbure si mintile cele mai sigure de sine, sa faca a devia o clipa si convingerile cele mai bine intemeiate si mai statornice. Ci judecata cea dreapta se poate dobandi numai dupa dovezile pe care le da el in momente decisive sau in lucrari indelung chibzuite despre ce se gaseste in adancul cugetului sau. La Cosbuc, cel tacut si inchis in sine, cel dispretuitor de conversatii zadarnice si aplecat mai mult la discutii cu privire la atatea probleme de limba, de literatura, ori chiar de o natura speciala care se parea cu totul straina de preocuparile unui poet, nu se poate afla acel crez complet, expus in siguri termeni de abstractie filozofica, pe care-l poti gasi si fixa la oameni necontenit amestecati in politica militanta sau deprinsi, siliti a-i analiza problemele.

Dar altceva ne poate lumina asupra gandului acestui om de socoteli incete si adanci: nota fundamentala a scrisului sau intreg, aceea care domina toate amintirile de lectura, toate influentele straine, amestecate si contopite intr-insul. Si omul care va izbuti, din strabaterea acestei opere cu aparenta variata, sa culeaga ceva care nu s-ar potrivi cu sangele lui, cu locul lui de nastere, cu anii lui de lucru de la "Tribuna" cea mare din zilele de lupta, cu tovarasiile lui de acolo, cu spectacolul din acel ceas al dezvoltarii ideii romanesti, cu pribegia lui printre noi - acela, dar numai acela, ar cuteza sa rupa, fie si prin simple insinuari, din solidaritatea morala a neamului sau in suprema suferinta pe cel mai mare din poetii de energie luptatoare al romanimii intregi.

Nicolae IORGA, "Ideile politice ale lui Cosbuc", in voi. "Oameni care au fost", Editura Cartea moldoveneasca, Chisinau, 1990, p. 262.



[] Sentimentul lucrului nou, recitind azi pe Cosbuc, ar trebui sa fie cu atat mai puternic, cu cat de atunci poezia noastra a ocolit mereu, pe foarte departe, campenismul, etapa narativa si mai ales clasicitatea formei, devenind superlativ-lirica, oraseneasca si vers-librista; nu - din "sarlatanism", cum noi nu credem, ci din constrangerea evolutiei generale a lirismului modern. Pentru cine n-a parasit nici o clipa, in ultimii douazeci de ani, atmosfera lirica a poeziei noi, atmosfera strict interioara, de subtilitati si nu de stari masive sufletesti, care, chiar existand, sunt toate de derivatie urbana, poezia lui Cosbuc este o placere, desigur, in felul placerii pe care oraseanului i-o da un week-end. []

Impresia de rusticitate si idilism a fost numai pragul poeziei lui Cosbuc, dupa care nu poate fi judecat exclusiv, cum s-a incercat. Privita inca o data, din eposul pe care il contine, ca panorama - acum, opera lui primeste alte lumini: este o intreaga viziune poetica, populara ca duh, insa asimilandu-si nesimtit modul idilic de perceptie al oraseanului fata de realitatile taranesti ca si maiestria unui poet savant in ritmuri, fuziune de elemente rurale si urbane, adica sinteza de spirit romanesc.

Cu toate acestea, in adevarul propriu al operei, credem ca inca nu ne gasim, oricat de puternic resimtim valorile ei romanesti. Dupa cum am putut vedea ca pastelul si idila apar ca simple elemente in acea sinteza romaneasca mai larga, vom putea de asemenea discerne cum etnicismul se subordoneaza caracterului epic al poetului? Anecdota, naratiune, balada, legenda si fragment de epopee, toata gama epica e usor de identificat in opera lui. Cu mult mai folositor ni se pare a dovedi ca etnicitatea poeziei lui Cosbuc nu umple intreaga sfera a capacitatii sale epice. Materialul, caruia i-a dat o egala stralucire narativa in ritmuri atat de felurite, n-a fost omogen. Prizonier, materialul etnic nu l-a putut tine. Carturarul din el i-a ispitit talentul cu cele mai eterogene motive epice, care, adaugandu-le la cele autohtone, numai impreuna, i-au indestulat capacitatea epica, incat noi, romanii, putem prin libera optiune sau din instinct sa acordam pretul cel mare fireste materialului romanesc, dar realitatea operei intregi fiind mai cuprinzatoare, critica nu poate s-o desconsidere.

[] Dar de oriunde ii vin motivele, fie din eposul nostru popular, fie din stiinta sa de carturar, ceea ce le arata ca apartinand lui Cosbuc, este, pe langa modul suveran al versificatiei, aceeasi conceptie epica. Asa incat, daca nota pastorala intra numai ca element in compunerea sintezei etnice cosbuciene, etnicitatea la randul ei se resoarbe in dominanta epica a viziunii.

[] Daca ar fi sa inventariem motivele poeziei sale, am observa o staruinta in sagalnicia rustica, peste masura frumosului, precum si conduita de a se aproviziona cu teme din eposul popular, din istoria nationala, din istoria universala sau din diferite alte lecturi []. In comparatie cu numarul limitat de motive, fata de quaziabsenta inventiunii epice, tehnica versificatiei este coplesitoare. Bogatia ritmurilor, raritatea, felurimea si perfectiunea lor fac din Cosbuc un poet unic la noi Examinarea mai de aproape a inzestrarii lui tehnice e foarte interesanta- Caci de la inceput ne surprinde un lucru destul de curios. Desi ajungem repede la convingerea ca placerea artistica, citindu-l, ne vine mai ales de la virtutea reala a poetului, versurile la cea dintai privire ni se arata numai corecte: sunt bine numarate, defileaza ordonat, rimeaza plin. Dar intelegem ca, daca regularitatea place, nu incanta. Mai mult inca: versul lui Cosbuc e fara reliefuri deosebite, fara prea numeroase si remarcabile imagini pentru ochi; un limbaj nud, propriu, prozastic. []

Cat priveste infatisarea versului, el spune direct ce are de spus, ca in proza, fara preocuparea de a scoate din cuvinte intelesuri necunoscute intrebuintarii zilnice. Iar aceasta e tinta mai tuturor versurilor lui Cosbuc. Mijlocul sau de evocare cel mai frecvent este si cel mai elementar in arta literara, personificarea: vantul -flacau rasfatat ca in "Vantul", si hoinar, poet al campului, ca in "Strengarul vailor", iar apa raurilor - fata salbaticuta, ca in "Prahova". Numai cu posibilitatile poetice ale personificarii nu se poate desfata ochiul, citind pe Cosbuc. in schimb, preocuparea de imagini sonore domina mai fiecare vers in parte, ca si intregul sistem prozodic cosbucian.[]

Evident, nu se poate starui asupra tuturor tipurilor metrice intrebuintate de Cosbuc: sunt prea numeroase. [] Cu George Cosbuc, din acest punct de vedere, ne aflam in vremea prozodiilor glorioase, dupa care un Horatiu imperechea iambii cu dactilii, dactilii cu troheii si combina coriambii.

Dar geniul formei la poetul nostru nu se istoveste in nascocirea de ritmuri noi Strofele sale (cine nu-si aminteste?) au ca dispozitie tipografica o silueta variata, cum de asemenea la nici un alt poet nu intalnim. [] Caci dintre poetii nostri, toti aceia care au petrecut un timp in intimitatea poetica a clasicitatii greCO-latine,fac serie comuna, in privinta perfectiunii formei: Eminescu, Cosbuc, Duiliu Zamfirescu.



Urmand insa mai departe linia studiului nostru, chestiunea care se pune acum este a sti daca sfera epica a viziunii cosbuciene coincide intru totul cu sfera virtuozitatii tehnice, sau, daca nu coincide decat partial, care dintre ele se gaseste in raport de subordonare. Convingerea noastra este ca tehnica versificatiei vazuta ca suprema vocatie, ii inglobeaza epicismul. Cosbuc nu e poet liric, se intelege; abia daca ii putem schita atitudinea sufleteasca din lirismul obiectiv al catorva bucati, pe care ar trebui sa le privim in afara de ansamblul care le cuprinde: precum si din anumite versuri-proverbe, in care se proclama porunca dragostei de viata. Dar in "Cantecele" de la sfarsitul volumului "Balade si Idile", scrise in felul luiAnacreon, Catul, desi fara patima acestuia, iar altele in felul lui Heine, ca si in "Sunt suflet in sufletul neamului meu", lirism exista. Interesul nostru merge totusi la forma exemplara. Ceea ce, pe cat separe, ar insemna ca, indiferent de natura materialului caruia i se aplica poetul - oricand in pastel, idila, in viziunea etnica, in epicism, ca si in lirismul intamplator, constanta operei lui este excelenta formala. Dealtfel, daca mai e vreo indoiala, poetul insusi ne spune undeva ca, apucandu-se sa scrie, pornise cu gandul sa alcatuiasca din basme, legende si povesti o epopee a sufletului nostru popular, dar ca proiectul i-afost zadarnicit de polimetria partilor. Noi credem ca acela a fost momentul cand vocatia epica, intrand in lupta cu vocatia tehnica, a iesit invinsa. Asa incat, arhitectura operei lui Cosbuc, prin toate elementele ei, vazuta de jos in sus, in ordine superioara: pastel, idila, etnicititate si epicism, intre celelalte trasaturi care tin mai mult de complexitatea istorica a operei, ne apare azi aceasta trasatura constanta a vocatiei poetului, ca ar fi de mirare sa nu fie inca deslusita. Nu tot astfel se putea vedea de la inceput.

Chestiunea "plagiatului"si aratarea lui Cosbuc ca "poetul taranimii" sunt, dupa noi, imprejurarile de vitregie istorica ale gloriei lui. Tiparindu-i-se de "Convorbiri literare" in 1889 "Nunta Zamfirei", adica in chiar anul mortii lui Eminescu, impresia a fost enorma. Avem marturii din epoca despre aceasta. Scriitorii, ca si oamenii de cultura ai vremii, nu se intampinau decat cu intrebari despre noul poet. Satisfactia era de natura consolanta: murise marele poet, dar aparuse un alt mare poet. Iar cand, dupa prima poezie, mai urmara in aceeasi revista altele de o egala limpezime si voiosie, multumirea dintai deveni pozitiva: eminescianismului, adica molimei deceptioniste, vitalitatea neamului ii opunea placerea de a trai. Poetul a fost dar expus comentariilor pe latura originalitatii de simtire saua noului lirism. []

Este drept insa ca faima poetului, din cauza abaterii interesului critic de la natura talentului sau, n-a avut sa sufere nici in cea mai mica masura. Greseala de a fi fost privit in ceea ce nu putea sa fie al unei structuri exclusiv obiective si formale, adica in carenta "temelor", cand el aducea literaturii noastre puterea de a nascoci ritmuri, a fost un produs istoric si tot istoria l-a absorbit: Cosbuc a ramas totdeauna, ca faima, poetul cunoscut si considerat, pe care il stim. La mentinerea gloriei lui, in chiar timpul cand in contra ei lupta directia gresita a criticii, lucra o alta eroare critica: intr-un lung studiu, jumatate critic, jumatate social, Dobrogeanu-Gherea il prezentase ca "poetul taranimii". Formula era cu atat mai sugestiva, cu cat momentul istorico-politic manifesta un interes sustinut pentru miscarile sufletesti ale poporului. Intelectualitatea romaneasca a vremii pornita spre romantismul social, din care a iesit mai intai taranismul literar de la "Samanatorul"si apoi taranismul politico-literar de la "Viata romaneasca", a prins aceasta formula si cu ea a sustinut pana azi, neatinsa de eroarea critica a lui Lazu, gloria poetului. Azi, insa Cosbuc nu mai are nevoie de sprijinul laturalnic al faimei de poet al taranimii; el poate fi vazut cu limpezime in adevarata sa inzestrare, in "mesajul" sau tehnic - ca sa intrebuintam cuvantul timpului nostru. []

Vladimir STREINU, "George Cosbuc", in voi. "Clasicii nostri", Colectia "Lyceum", Editura tineretului, Bucuresti, 1969, p. 211, 217-219, 221, 223, 224, 227.



[] Cosbuc publica multe lucruri inainte de a se limpezi, toate cu inspiratie rurala: "Blastam de mama", legenda populara din jurul Nasaudului, "Pe pamantul turcului", "Fata codrului din cetini", "Fulger", compuneri greoaie, lungi. Surprinde in mod placut un mic poem burlesc, "Dric de teleguta", tablou viu al satului greco-catolic cu taranii si "inteligenta" lui Avacom Rug al lui Pahuta e manios ca nevasta-sa nu vrea sa-i zica bravo pentru dricul de teleguta cioplit de el [].

Avacom isi bate femeia, care se duce sa se planga popei Spic. Acesta face sotilor o scurta probozire [].

Raspunsul preotesei e asa de agresiv, incat popa, care precede pe Pamatuf din "Ion" al lui Rebreanu, uitand de Avacom, o ia la bataie. Atunci intervine un alt teolog [].

De la casa popei vrajba se intinde in tot satul. Prin urmare, "dricul de teleguta"are rolul unei"secchia rapita", sipoetul arata depe acum inclinari homerice. Chiar si mai tarziu si in sens sever epic, Cosbuc se gandea la un mare epos national care sa sistematizeze mitologia romaneasca in chipul "Iliadei" si "Eneidei". Asta explica marea lui predilectie pentru epopeile celebre, pentru "Eneida", "Divina Comedie", "Sacontala" (epopee si ea in fond dramatizata), pe care le-a tradus [].

Cu toate acestea, Cosbuc nu e un clasic in toata acceptia cuvantului. Nutrit cu literatura germana, cu legende si cu balade gotice, chiar in materie el vine cu multe romantisme pe care le acorda la traditia lui Bolintineanu si Aleaandri. Dar mai ales in spirit, el se potrivea micului romantism al lui Delavrancea si Bratescu-Voinesti, desi cu note absolut personale. Speriat de oras, el se simte ratacit aici si cauta sa evadeze. Acelasi fenomen se petrecuse cu Slavici, care totusi, marginindu-se la lumea lui taraneasca, o privea cu ochii reci ai observatorului Insa asa cum Delavrancea euforiza mahalaua, Cosbuc idilizeaza satul Romantismul lui e un fel de naivitate schilleriana, obtinuta pe cale artificiala, dupa pierderea inocentei, din nostalgia varstei de aur. Dar, bineinteles, Cosbuc e un taran adevarat si poezia lui nu devine arcaderie, nici teocritism gessnerian. Eaeo separare numai in idilicul real. / / Cosbuc avea de fapt simtul sublimului cosmic, dar, fiind lipsit de putinta reprezentarii lui de sus, se multumea a-l sugera in orariul terestru. Dar uneori i se intampla sa-i surprinda maretia direct [].

La "Pasti", "in miezul verii", "Iarna pe ulita", cele mai bune poezii de acest fel, in afara de "Noapte de vara", continua a fi monografii ale unor momente din viata satului, cu vii desfasurari de grupuri umane. In duda simplitatii mijloacelor si a totalei obiectivitati, originalitatea lor e vadita; si fiindca nu se poate dovedi, inefabila. Avem inainte niste tablouri care povestesc momentele eterne ale satului si care izolate in cadrul lor perfect starnesc acea emotie de ordin contemplativ pe care ne-o da vechea pictura narativa [].

Specificitatea lui Cosbuc se afla in poeziile cu subiecte taranesti, aproape toate erotice, precum s-a observat. []

Celebrele balade ,J^unta Zamfirei" si "Moartea lui Fulger" sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnica noua, poemelor "Calin" si "Strigoii" ale lui Eminescu, sunt adica reprezentari ale nuntii si inmormantarii, a doua ceremonii capitale din societatea umana. Cosbuc are .filozofia" lui, exprimata si intr-o poveste vesela, si care este absenta oricarei filozofii dialectice, supunerea impreuna cu poporul la datinile ce simbolizeaza impenetrabilitatea misterului. Este o gandire sanatoasa in orice caz, pe care poetul are tactul a n-o desfasura discursiv, ci de a o inscena in ritualul celor doua evenimente. Si intr-o balada, si intr-alta, atmosfera este fabuloasa, ca si la Eminescu, ca spre a sugera universalitatea fenomenelor, dar tinuta grupurilor, vorbirea lor e taraneasca. in leganarea multimilor, in trecerea mecanica de la o atitudine la alta, de la deznadejdea cu bocete la plansul infundat si plata resemnare, in toata aceasta demonstratie de ceasornic arhaiccare merge, exterior si interior, inexorabil, sta vraja acestor poeme al caror sens ultim liric este: inutilitatea reactiunilor personale in fata rotatiei lumii. Strofele ingenioase, frazele apasate si sententioase slujesc de minune scopului [].[]

El a izbutit, ca si Eminescu dealtfel, sa faca poezie inalta care sa fie sau macar sa para priceputa poporului si sa educe astfel la marele lirism o categorie de oameni straini in chip obisnuit de literatura.

G. CALINESCU, "G. Cosbuc", in voi. "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", editia a Ii-a revazuta si adaugita. Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 585, 586, 588, 590.



[] Capitolul baladelor istorice cosbuciene ni-l arata pe autorul lor inscris mai mult pe directia fructificata de Hasdeu decat pe cea a lui Bolintineanu sau Alecsandri. Ca si predecesorul sau, poet ocazional, atras indeosebi de figura si aventurile boierului moldovean Motoc, autorul baladei "Pasa Hassan" urmareste spectaculosul dramatic, anecdotica si poanta finala. Viziunea lirico-meditativa, convertita in atmosfera aparte, pronuntat romantica, a lui Bolintineanu lipseste, dupa cum lipseste pulsul de epopee al marilor desfasurari istorice, surprins deAlecsandri. Stefanita-Voda sau Voichita lui Stefan mizeaza pe un anume dramatism exterior; cea dintai, prin replica finala a crudului domn care-si pedepseste boierii legandu-i de cate un cal naravas. Ritmul nervos al baladei intentioneaza sa transcrie grafic galopul dezordonat si spaima sfetnicilor //.

Cea de-a doua balada urmareste, dar fara prea mare putere de aprofundare, tensiunea dramatica dintre princiarii soti, Voichita si Stefan. Un motiv anecdotic destul de superficial are balada "Cuscrii", dupa cum in preacunoscutele texte "Cetatea Neamtului"si "Cari Robert" elementul anecdotic coboara in planul viziunii comice, al unor intentii parodice realizate si prin reproducerea in vers a limbajului vorbit. Ciclul de poezii inchinat razboiului de independenta si eroilor lui ramane, cum spuneam, la o intentie mai mult ilustrativa. incercarile de fructificare a unui filon liric sau meditativ sunt sarace. Abia in pastelul "Pe dealul Plevnei" sau in evocarea "De profundis" se incearca sublimarea sentimentului in atmosfera //.

In rest, domina epicul exterior, anecdoticul si intentia de a exprima patriotismul prin mijloacele retorismului (prezent si in alte capitole ale poeziei patriotice cosbuciene: "Decebal catre popor", "Fragment epic", "Dunarea si Oltul", "In opressores"), ceea ce ne duce tot la genul dramatic, in preacunoscuta balada "Trei, Doamne, si toti trei"s-a ales situatia cea mai dramatica, pregatindu-se cu grija finalul in stil de poanta tragica inscrisa in replica sententioasa a batranului. "Povestea caprarului", "in santuri", "Coloana de atac", "Dorobantul", "Craciunul in tabara", "O scrisoare de la Muselim-Selo" sau "Rugamintea din urma", "Pe drumul Plevnei" cuprind fiecare episoade caracteristice din lupta sau din viata de campanie, reliefand unele figuri eroice sau repovestind scene zguduitoare. Modelul, dupa cum s-a observat de atatea ori, este in poezia cu aceeasi tema a lui Alecsandri pe care Cosbuc n-o poate egala totusi in o anume solemnitate interioara ori in tresarirea fiorului emotiv. Poezia patriotica a lui Cosbuc depaseste comunicarea discursiva sau narativa cand isi asociaza o anume viziune fabuloasa, cand adica poetul nu mai e interesat de faptul, evenimentul sau personajul ca atare, ci realizeaza o proiectie a lor intr-un plan mai vast, fie fantastic, fie de epopee. in aceste cazuri intentia strict ilustrativa e parasita. O prima miscare de acest fel cunoaste poezia "Ex ossibus ultor!" Ea incepe prin evocarea unei atmosfere de mit nedeterminat. Deocamdata ne aflam pe un oarecare taram de basm, putin precizat, ca in unele prelucrari amintite anterior: ,A fost un tanar imparat -/De la misei a smuls averea/si-a smuls de la tirani puterea/ Si multi nebuni a spanzurat".

Miscarea epica e putina, nesolicitand atentia poetului pentru actele ei succesive.

In schimb, e de-a dreptul impresionant motivul mormantului pierdut, inconjurat de mister si de pamant blestemat, peste care se arata uneori un semn miraculos: ,J)ar noaptea-n zare uneori/ Cand efurtuna-n departare, /La margini de-orizont rasare /Un fulger alb, tarziu spre zori".

Finalul vine acum in crescendo, prin cunoscuta maiestrie a poetului, care aduce insa nu un element extern, cu culminarea tensiunii dramatice a intregii poezii: "Iar intr-o noapte va lovi! /Si spintecata de lumina/Fugi-va noaptea cea haina, /Si brazii-n flacari or vorbi; /Si-atunci cu fulgerul tovaras, /lesi-va mortul imparat/Si-n iadul lor, de-unde-am plecat, /S-or prabusi tiranii iarasi". Dar cea ma i realizata poezie patriotica din opera lui Cosbuc ramane, dupa noi, "Moartea lui Gelu". Balada porneste de la motivul, cunoscut de pe acum, al mortului eroic ce se va ridica din mormant in ceasul luptei finale. Momentul istoric indepartat pe care poetul si l-a ales l-a ferit, indirect, de procedeul unei simple ilustrari a unui anume fapt anecdotic precis. Celu e cunoscut doar prin rezistenta sa eroica in fata cotropitorilor, prin jertfa propriei vieti inchinate libertatii si, mai mult decat un personaj istoric, e un simbol. Un inteles destul de vag dar cu atat mai profitabil pentru poezia care debuteaza intr-un stil de lamenta sugestiv exprimat printr-o metrica mai putin obisnuita, franta dureros in finalul fiecarei strofe: "Razlet din ostirea batuta, /Fugind pe campia tacuta, /Cazu de pe cal, de durere, /Pe marginea apei. Si piere. /Din rana si-ar smulge sageata /Si n-are putere". "Testamentul" lui Gelu, rostit in continuare in scrasnetul durerii si in asteptarea puhoiului de dusmani, pierde elementul discursiv in schimbul unei viziuni eroice a viitorului, in versuri ce anticipeaza elevatia de ton a poeziei profetice a lui Goga: ,Jeleasca-ma apele Cernii! / Sa-mi bubuie crivatul iernii, /Ca-n taberi al cailor tropot; /Iar vesnicul apelor sopot/Sa-mipara ca-n ceasul vecernii, /O ruga de clopot. //Si poate sosi-va o vreme, /Cand muntii vor fierbe, vor geme/Cu hohote mamele-n praguri/Cand bucium suna-va sa cheme/Pe tineri sub steaguri". Balada inainteaza apoi prin scena luptei finale si a mortii eroului, intr-un decor halucinant, realizat cu o binevenita economie de mijloace, o sobrietate comparabila doar cu acea din "Moartea Iui Fulger".

Sectorul epic al poeziei cosbuciene ramane deci, in cea mai mare parte a lui, la o intentie ilustrativa, aceea de a repovesti. Este foarte adevarat insa ca tehnica nararii in versuri atinge prin aceste balade performante de seama pentru epoca aceea, inscriindu-se ca moment de importanta in dezvoltarea baladei romanesti sau, mai general, a filonului epic al poeziei noastre. in aparenta, aceste aspecte ale versului romanesc par a fi fost neglijate in continuare de o evolutie orientata in general spre lirismul pur si spre interiorizare. Nu trebuie sa uitam insa ca nici cele mai accentuat lirice sau meditative orientari ale poeziei din secolul al XX-lea nu au izgonit total o anume miscare epica. Ea se poate intalni la Adrian Maniu informa motivului de basm interpretat in gluma, sau a baladei fantastice cu accent pe atmosfera, la Ion Vinea prin cateva schite de epic pur, la Lucian Blaga prin ecouri metafizice ale unor forme baladesti, la Ion Barbu, in cunoscuta sa vocatie epica, la AL Philippide si mai ales la Tudor Arghezi, in poezia caruia e reconsiderata nu numai specia ca atare, dar si aspectul ei cel mai degradat, anecdoticul. Perfectiunea tehnica, puritatea de linie a acestor aspecte ale epicului nostru poetic isi au izvorul, totusi, oricat ni s-ar parea de ciudat, in numeroasele experiente cosbuciene. La poetul nasaudean copleseste din pacate cantitatea masiva de prelucrari simple, preferinta pentru mijloace mai greu adaptabile versului. Cosbuc numai intamplator inculca textului sau o anume emotie, prin proiectarea intr-un epicism de atmosfera ("Ex ossibus ultor!" sau "Moartea lui Gelu") si niciodata nu-i suprapune vreun substrat mai adanc, filozofic. De cele mai multe ori, insa, el se multumeste sa povesteasca, sa redea, sa insceneze, comunicandu-ne prea putin peste semnificatia motivului izvor. []

Poezia lui Cosbuc ni se impune astazi [] prin indrazneata ei intentie primordiala. Este drept ca proiectul initial nu a fost implinit, ca problemele pe care acest gand le-a pus autorului l-au condus uneoripe calea facila a versificarii sau a ilustrarii versificate, dar nu e mai putin adevarat ca stihuitorul s-a gasit nu de putine ori pe calea cea buna a operei sale, pe filonul sau creator cel mai autentic. Iar momentele de fericita inspiratie, de adanca intuitie a specificului artei sale i-au dictat o poezie ce a cucerit publicul prin comunicativitatea si varietatea formelor ei, o poezie care a ajuns la expresie originala prin apnonia deplina a formei clare cu continutul sau de lirism obiectivat. in acest proces de creatie, Cosbuc s-a manifestat ca o adevarata personalitate originala. El a fructificat experienta baladei si idilei de influenta folclorica, vazute ca structuri corespunzatoare lirismului obiectivat, pana la limitele ei, fixand o viziune si epuizand o sursa creatoare. Din aceasta cauza, mostenirea poeziei sale se transmite posterioritatii nu ca un depozit de motive sau realizari formale, nu ca posibilitatea unei influente directe, ci la un mod mai general, cu valoarea unei experiente creatoare, pe deplin graitoare, atat prin partile ei de umbra, cat si prin cele de lumina.

Mircea TOMUS, "Prefata" in voi. George Cosbuc, "Fire de tort". Poezii, Colectia "B.PT", Editura pentru literatura, Bucuresti, 1966.



[] Pastelurile lui Cosbuc sunt, in totalitatea lor, o cuprinzatoare monografie a pamantului romanesc, uneori locurile fiind numite de poet pe numele lor reale ("Pe Tampa", "Prin Mehadia", "Muntele Retezat" - care prelucreaza o legenda -, "Prahova", "Pe Bistrita", "Pe Baragan"); in multe din pastelurile lui Cosbuc se recunosc cu usurinta locurile natale, prin unele detalii ale peisajului si ale oamenilor. Oricine, vizitand satul natal al poetului, va recita instantaneu in gand versurile din poezia "Mama". Pastelurile sunt una din laturile cele mai valoroase ale liricii lui Cosbuc. Dar pastelul pur este mai rar la Cosbuc; el se imbina, intr-o perfecta si organica modalitate de expresie artistica, cu idila, cealalta mare si valoroasa parte a poeziei cosbuciene. In idila, Cosbuc este deschizator de drum in poezia noastra. Cosbuc a inceput sa scrie idile inca de pe cand era la Sibiu, redactor la "Tribuna". Idilele lui Cosbuc constituie partea cea mai rezistenta, mai bogata, din intreaga sa lirica. Dragostea rurala, taraneasca, este surprinsa de poet in toate fazele ei; de la chinurile tulburi, pline de intrebari ale fetei aflate in perioada nubilitatii si cu totul lipsita de experienta erotica, ingenua, dar simtind puternic acea chemare a instinctului spre o lume noua, pana la trairea integrala, fizica, a iubirii. Diferitele etape, faze, cu conflictele posibile, cu impliniri, chinurile geloziei, ale parasirii fara urmari grave, pana la drama fetei ramasa singura si cu perspectivele fructului iubirii, toate acestea sunt retinute de idila lui Cosbuc intr-o notatie artistica adecvata. Cosbuc nu surprinde numai laturile fericite, senine, ale iubirii rustice, ci si cele grave, ducand uneori spre sinucidere. Adevarul vietii este respectat, dar nu fotografiat, ci tratat cu mijloacele superioare ale artei. []

Cosbuc a scris si o poezie-sinteza, care aduna launloc nu numai directiile revolutionare, active ale liricii sale, ci si baladele, idilele, pastelurile, poezia de evocare istorica, substratul folcloric, poezia pentru copii; este vorba de Doina, cam din aceeasi vreme cu "In oppressores", "Noi vrem pamant!", "Lupta vietii", "Pasa Hassan", publicata in "Vatra" la inceputul anului 1895. In "Doina" sunt concentrate, in esenta lor, armoniile delicate sau barbatesti, istoria intreaga a poporului roman, cu bucuriile si durerile, cu biruintele si sperantele sale, cu credintele si idealurile sale, cu iubirea si ura sa. Cantare a cantarilor neamului romanesc, cum a fost uneori calificata, doina exprima artistic veacuri de lunga si grava framantare a unui popor cu o structura sufleteasca din cele mai complexe, cu uluitor de bogate resurse artistice, trecut prin grele incercari de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Doina are functia unui tonifiant artistic in viata poporului roman, aceea a unui redresor de energii incercate din greu [].

Doina insemneaza insasi expresia permanenteifiintei neamului, graiul stramosesc, sufletul capabil de fine sensibilitati si trairi artistice. Ea este cantecul sfant care aduna in el toate litaniile sufletului colectiv si poporului roman. In ciuda finalului trist, "Doina" lui Cosbuc are o functie mobilizatoare. Tocmai ultima strofa pare a fi o varianta melodica a poeziei "Graiul neamului", cele doua poezii aducand impreuna textul si melodia, graiul strabun si cantecele lui, intr-o partitura unica. "Doina" lui Cosbuc este un manifest de lupta nationala si sociala. Melodia ei este variata, cu treceri de la game minore, sub semnul aceleiasi chei de pe portativ: statornicia si increderea in zorii unei vieti mai bune. Cosbuc a reusit sa sublinieze esenta sufletului colectiv al natiunii, tineretea acestui suflet, prospetimea si finetea, vigoarea si barbatia, gingasia, dar si pornirea patimasa. Un fior cald, de rugaciune, al carui Dumnezeu este insusi cantecul doinei, strabate cu statornicie poezia de la un capat la altul. Personificand doina in chipul unei copile, Cosbuc a vrut sa sugereze mai ales tineretea ei, mladierea, infiorarile si tulburarile cantecului de dragoste, ale celui de instrainare, ale celui de lupta, ale celui de leagan. Pentru ca in Doina ne intampina si cantecul de leagan, deci perspectiva continuitatii poporului, germenul care creste si duce mai departe un mesaj istoric //.

[] Dar Cosbuc este neintrecut in realizarea perfectiunii versurilor, in prozodie si-n acusticitate; aici rezida contributia cu totul proprie si originala prin care Cosbuc a revolutionat si dezvoltat versificatia romaneasca, pregatind-o pentru acceptarea versului liber.[]

Dar pentru a putea patrunde in insasi lumea interna a marelui auditiv care a fost Cosbuc, trebuie inteles sistemul sau prozodic. Poezia lui Cosbuc etaleaza o foarte mare bogatie de ritmuri, de rime si de organizare strofica a versurilor. Este neintrecut din acest punct de vedere, este fara egal. Organizarea strofica este de o varietate si bogatie impresionante. De la distihul gazelurilor, la strofa de 16 versuri, se intalnesc toate celelalte structuri posibile. Cosbuc a dezvoltat experienta poeziei romanesti, dara invatat mult si de la poetii straini, cu deosebire de la poetii germani.

[] Mare poet clasic, Cosbuc si-a asigurat locul printre marii creatori: Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, prin continutul national al operei sale, prin cultivarea si frecventarea clasicilor, prin puritatea expresiei si claritatea stilului, prin promovarea idealului de frumusete echilibrata, in general prin innoirea limbii poetice. Cosbuc este - unanim recunoscut- un mare clasic al versului romanesc. Poet al naturii si al omului de la tara, al exuberantei juvenile, al iubirii, al revoltei si luptei, al barbatiei, Cosbuc inscrie una din cele mai pretioase experiente ale literelor romanesti, intr-un moment de rascruce, cand, prin scrierile unei pletore de pseudoeminescieni, se crease in poezia noastra o stare deprimanta, maladiva, din care se parea ca nu exista perspective de iesire spre un liman sanatos. In acest climat de mal de siecle, de Wetschmerz rasare neasteptat de viguros si nou George Cosbuc, redresand poezia romaneasca, aducand noi orizonturi, noi sensuri, noi valori artistice.

Gavril SCRIDON, "George Cosbuc", in vol." Istoria literaturii romane", III, Epoca marilor clasici. Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1973, p. 787, 796, 808, 809, 811.



Prin rasunetul national al operei sale, Cosbuc reprezinta un moment important in istoria literara, tocmai in epoca in care, pe plan estetic, simbolismul triumfa la noi asupra samanatorismului. Si daca astazi, dupa atata scurgere de timp, cand perspectiva da masuri mai juste, un Macedonski ne apare, atat in substanta lirismului sau, cat si in descendenta-i literara majora, mai important decat autorul "Firelor de tort", cui se ocupa de Cosbuc-poetul atat de popular de-a lungul generatiilor - nuise cere de fapt a explica succesul sau, ceea ce s-a facut indeajuns, cat a verifica actualitatea lui. Caci dincolo de prezenta sa, intotdeauna fericita, in manualele didactice si la serbarile scolare, unde folosul moral si social al versurilor lui - in limite estetice convenabile - e incontestabil, trebuie sa recunoastem ca interesul strict poetic pentru lirismul cosbucian a scazut indeajuns de mult. In vremea in care s-a nascut si a inflorit poezia lui Arghezi si Bacovia, a lui Blaga si Barbu, a lui Vinea si Philippide, un Lovinescu inlatura cu desavarsire din actualitate versurile lui Cosbuc; iar tinerii poeti de azi nu manifesta decat rareori afinitate cu bardul ardelean. Fireste, curentele mor, multe glorii apun si, in obscuritatea trecutului lor propriu, altele prind sa straluceasca, aflandu-si tarzia eficienta.

Toti ne inchinam cu respect si cu dragoste in fata sentimentelor inalte ale poetului care si-a cantat patria in frumusetile, aspiratiile ori suferintele ei-si cat va dainui neamul nostru romanesc, la fel vor face generatiile ce vin. Dar pentru a-l avea pe respectabilul Cosbuc mai viu poetic intre noi, mai aproape de intimitatea gustului nostru literar evoluat, se pune intrebarea: ce ne place acum in lirismul sau? Nu altfel au cautat sa si-l explice, mai demult, tot sub zodie estetic evoluata, un G. Calinescu sau un Vladimir Streinu. Pe caile acestor eminenti critici, putem, asadar, reciti cu interes savuroasele versuri anecdotice din nuvela in gen boccaccesc, ardeleneste prozodizata, "Pe pamantul turcului" sau feeria naturista "Craiasa zanelor". Dupa cum, urmand astazi pe Dumitru Micu, analist subtil al poemului "Toamna", in care descopera "atmosfera" bacoviana ("Toamna tarziu /In noapte cu luna, /Cum vajaie codrul /Si geme, si suna! /Si moare cu fruntea /Pe pieptul naturii, /Si moare natura/De jalea padurii, /In toamna tarziu"), am putea indrazni afirmatia ca in conformitate cu sensibilitatea noastra moderna, cel mai profund lirism al poetului se releveaza in imaginile de-a dreptul trakliene din "Pe dealul

Plevnet'l-]-

(Viziunea, mai sentimentala ce-i drept, poate fi regasita in doua din cele mai realiste schite ale lui Emil Garleanu, prilejuite tot de campania in Bulgaria.)

Nu fara ecou in simtamantul nostru estetic, pe alt plan insa, sunt apoi Gazelurile lui Cosbuc, de un clasicism formal si afectiv remarcabil. Iar dulceata limpida si ingrijorata a strofelor lui Heine revine, la nivelul romanesc, in "Cantecul fusului!' //, in "Fata morarului" [], in "Pe Bistrita", pura cosbuciana Loreley, de rara si proaspata simplitate, in care demoniacului i se substituie natura ca natura.

Si cum ar exista baladescul lui Ion Barbu sau al lui Radu Stanca, fara cadentele atat de lirice, fara muzica pe care o incearca versul romanesc in "Nunta Zamfirei"?

Rasare in sfarsit, in miezul poeziei lui Cosbuc, in vestitul si nesecatuitul de comentarii pastel imnic, "Vara", acea strofa l]pe care mai bine si mai exact o gusti si o intelegi daca ai trecut prin filtrul lirismului pastoral al lui Macedonski, pentru a-ti reconstitui astfel, de aici pornind, poetul seninatatilor nu straine de nostalgii, al melodiilor lexice contagioase prin gratia si virtuozitatea lor, al viziunii de un sumbru umanism liric, al rasului anacreontic: un dionisiac de plaiuri ideale, sub umbrele ce-a lasat in popasul sau pe aceste meleaguri Sabasios.

Ion NEGOITESCU, "La George Cosbuc", in voi. "Alte insemnari critice", Editura Cartea romaneasca, Bucuresti, 1980, p. 5-8.



[] In poezia originala, Cosbuc intentiona, la inceput, potrivit propriei dezvaluiri din prefata la "Fire de tort", sa "lege" astfel, intre ele, "baladele" si celelalte poeme luate din "povestile poporului", incat acestea sa capete "unitate si extensiune de epopee". Daca epopeea nu s-a realizat, poeziile cele mai izbutite se incadreaza, totusi, intr-o viziune unitara, alcatuind o monografie epico-lirica a satului romanesc. Ca intr-un Georgicon, in cantecele lui Cosbuc gasim natura romaneasca, muncile campenesti, datinile atasate marilor momente ale existentei, erotica taraneasca, revolta muncitorului de pamant, .flamand si gol, far-adapost", experienta tragica a razboiului, momente din istoria tarii.

Al doilea pastelist remarcabil, in ordine cronografica, in cuprinsul liric national, Cosbuc nu descrie, asemenea celui dintai, VasileAlecsandri, natura pentru ea insasi Obiectul evocarii sale e omulpamantidui, peisajul avand doar functia de a-i preciza acestuia cadrul de manifestare. Raportarea, in consecinta, la Virgiliu nu poate fi decat foarte nimerita, dupa cum posibila devine si referirea la "Lucrari si zile de Hesiod". Fiecaruia dintre anotimpuri Cosbuc i-a dedicat cel putin o poezie, specifice prin excelenta modului sau liric fiind acelea in care spectacolul lumii rurale releva cadrul existential si unele dintre indeletnicirile taranesti tipice. Poeziile consacrate verii ne transporta pe camp, cea inspirata de iarna infatiseaza satul luat in stapanire de "copiicu multesanii". Caciacestea ("Faptulzilei", "Noapte de vara", "Vara", "In miezul verii", "Iarna pe ulita") sunt cele mai reprezentative. In "Faptul zilei" asistam la trezirea naturii, dimineata. Poemul e o cosmogonie in miniatura. La inceput, poemul e static Toate dorm sub cerul clar ca lacrima: apa, vantul, campia invelita de roua. Din strofa a treia, privelistea incepe sa se anime. Lupta dintre luminasi intuneric se da, un timp, invizibil, undeva dincolo de zare, apoi deodata batalia incepe sa se desfasoare spectacular. Un resort nevazut a pus in miscare intreagafire. Adusi parca de incendiul solar, apar "oamenii cu coasa pe umar", intampinati de concertul pasaresc. intreg acest freamat e imnul pe care viata il inalta zi de zi soarelui, parintele ei- "al lumii altar". Vara fixeaza imaginea anotimpului in plina zi Prin sensul ei, poezia e un cantec de preamarire a pamantului romanesc si a firii poporului nostru, ceea ce explica entuziasmul cu care o comenteaza Ibraileanu, infatisand-o, exagerat, drept principala capodopera cosbuciana.

Privelistea constituita in cele trei strofe e dominata de masivitatea Ceahlaului, gigantul "departe-n zari albastre dus", "intr-o salbatica splendoare". Muntele maiestuos si robustul optimism ce iradiaza in toate miscarile seceratorilor proiectati in largul asternut la picioarele lui sunt in relatie. in final, bucuria contemplatiei se preschimba in beatitudine a "ingroparii" existentei individuale in viata eterna a meleagurilor parintesti si a umanitatii de pe cuprinsul lor. Pastel excelent, "Noapte de vara"canta inserarea si cufundarea satului, impreuna cu intreaga natura, in intuneric si somn. Se intocmeste un amplu basorelief cu scene campenesti: "care au poveri de munca", turme, flacai veseli in lunca, palcuri dese de copii. Spectacolului plin de miscare al ven irii din camp i se alatura acela al satului adormit. In tacerea profunda se aud, ca venite din alta lume, vaietul padurii de brad, cantul apelor. Sunetelor de afara le raspund unduiri sufletesti. inecand in apele-i negre lumea vazuta, intunericul ridica din strafunduri o alta lume, nu mai putin reala. O lume facuta din linisti, susur de vant printre brazi, caderi muzicale de valuri, tresariri si asteptari, suave temeri si doruri timide. Realitatea acestui ceas e vraja. Sub stapanirea ei incep ritualuri tainice, decise de zeita iubirii in timp ce in pastelurile estivale descriptia este contaminata, de obicei, de o anume "tendinta", aceea de apoteozare a muncii taranesti, "Iarna pe ulita" se bizuie exclusiv pe decor, concurand tablourile hibernale ale lui Alecsandri. Sunt fixate scene cu totul comune: copii la sanius, un pitic urcand dealul cu strasnice porunci materne, cate unul din cei ce "prin zapada fac matanii", o harjoana intre zgomotoasa gloata si o baba cu un cojoc "incins cu sfori de tei". Scriitorul insa izbutestesa dea viata situatiilor si, astfel sa comunice o stare de buna dispozitie, de bucurie ingenua.



In lumea faurita de Cosbuc, intreaga existenta evolueaza urmand legi tot atat de statornice ca acelea carora se supun, in rotatia lor, anotimpurile. Fiecare moment de seama e consemnat prin ceremonii pastrate din timpuri imemoriale. Asemenea momente sunt, in primul rand, nunta si inmormantarea. Poetul le-a consacrat doua din "baladele" ce urmau sa formeze stalpii de sustinere ai proiectatei epopei. Asezata intr-un cadru de basm, ceremonia din "Nunta Zamfirei" transfigureaza date ale ritualurilor nuptiale ardelenesti Cateva strofe de la inceput au caracter curat narativ si prin urmare, prea putin liric. Relatari seri, pictate doar ici si colo de cate un epitet mai colorat. intr-un poem epic, asemenea introduceri sunt intru totul firesti. Poezia incepe sa se umple de imagini memorabile odata cu sosirea "nuntasilor din nouazeci de tari". Acestia sunt, nu incape vorba, imparati si regi, de vreme ce s-a convenit ca ne gasim la nunta lui Sageata, asemenea caruia, cat e pamantul de lung si de lat, "nici astazi domn pe lume nu-i". Ca atare, ei vor fi imbracati in haine scumpe, incinsi in purpuri Venirea lor seamana, totusi, perfect cu aceea a unor tarani calatorind in carute ce, in asemenea scopuri, sunt trase de cai apolinici: "La tot radvanul patru cai, /Ba patru sori".

Toata aceasta parte a baladei este o feerie. Apar fete "cu trupuri prin-se-n margarim", cu rochii lungi tesute-n flori", flacai in haine albe sclipind ca argintul. De o plasticitate particulara e scena horei incinse, in timpul cununiei, in fata bisericii, mecanismul jocului fiind magistral sugerat, vizual si auditiv. Tot ce urmeaza e stralucit. Ospat homeric. Mese inconjurate de "oaspeti rari": crai, craiese, "ghinarari de neam strain", se intind pana in zare. Curg rauri de vin. Proportiile veseliei depasesc sfera terestra. Dupa un ritual intangibil se oficiaza si inmormantarea. In "Moartea lui Fulger", poem inferior "Nuntei Zamfirei", participam la o reprezentatie funerara, cu cadelnitarisi bocete traditionale. Randuielile crestinesti coexista cu obiceiuri pagane. Pe pieptul mortului s-a pus un "colac de grau de-un an"; in mana dreapta: o lumanare de ceara; un ban, in stanga. Tirada sfetnicului "batran ca vremea" e de un didacticism manifest ce nu anihileaza, totusi, unda de poezie gnomica, perceptibila in modalitatea zvacnitoare a sentintelor, exprimand o conceptie eroica a vietii.

Supus determinarilor ce decid cursul existentei in genere, erosul taranesc interpretat in "Balade si idile" si "Fire de tort" are drept note definitorii intensitatea si prospetimea. El este aratat in toate ipostazele, de la inmugurirea insidioasa, la eruptia irepresibila. "La oglinda", "Dragoste invrajbita", "Cantecul fusului", "Fata morarului" sunt, de departe, piese antologice. "Dragoste invrajbita", de exemplu, este, daca se poate spune, un poem-nuvela. Episoade narative alterneaza cu monologuri si dialoguri interioare, transmise fie prin transcriptie nemijlocita, fie in stil indirect liber. insa cu tehnica prozei epice sunt obtinute stari lirice. Se dezvaluie o pasiune exprimata pe cat de pustiitor, pe atat de candid, efectele poetice rezultand din situatii cum nu se poate mai straine in principiu lirismului, precum cusutul, mulsul, alaptarea vitelului. Ne gasim intr-o Arcadie cu decor transilvan, intr-un taram in care poezia "naiva" (in sens schilleriaN), prezenta in stare genuina pretutindeni, nu asteapta decat o voce care s-o "zica".



Spre distinctie de poeziile idilice (la cele mentionate sunt de adaugat: "Numai una!", "Subtirica din vecini", "Nu te-aipriceput", "Laparau"etC), "Cantecul fusului" si "Fata morarului" sunt cantece ale erosuiui indurerat Acestea, de fapt, se numara printre cele mai vibrante, mai lirice dintre poeziile cosbuciene. "Canteculfusului" raspandeste o melancolie apasatoare si totodata, oarecum suava. in "Fata morarului" deznadejdea e strivitoare. Obsesia plopilor ce "vajaie-n vant" denunta o stare dementiala. Diferite in continut de celelalte erotice, "Cantecul fusului" si "Fata morarului" au cu acelea -si cu intreaga creatie a lui Cosbuc-aceasta particularitate comuna ca sunt o expresie a sufletului robust. Exultant sau cu ochii in lacrimi, omul cosbucian isi traieste sentimentele cu o intensitate de care sunt capabile doar naturile puternice. E ceva spartan in etica (taraneasca) ce dirijeaza conduita umanitatii cosbuciene. Veselia, dragostea, suferinta sunt ale unor "copii de bravi", mandri de descendenta lor, oteliti ei insisi, daca nu in batalii, ca parintii, macar in munca dura pe ogoare, in lupta cu felurite greutati, cunoscand prin urmare pretul bucuriilor si stiind sa-si reprime durerile, sa nu se dea in spectacol. Cand e vorba de aparat o cauza comuna, oamenii acestia senini si vigurosi se prefac in "barbari" si vorbele lor suiera ca la suflarea vantului chipurile de balauri ce serveau drept steaguri vechilor daci. Atitudinea careia poetul ii confera calitate lirica in poemele sale de revolta e a unor luptatori care, infranti momentan, nu se lamenteaza "ca nebunii care se tem". Din profetic si amenintator, cum este in excesiv de retorica "Pentru libertate", cantecul cosbucian devine, in mai densa "In opressores", chemare directa la rascoala, pentru ca in "Noi vrem pamant!" sa realizeze cu o rara forta a expresiei fruste antagonismul radical dintre multimile apasate si "tagma jefuitorilor", iar in "Doina" sa infatiseze "copiii fara noroc" ai gliei stransi in codru, noaptea, sub brazi, pe langa foc". Mult a scris Cosbuc pe teme istorice, lasand un numar de piese viabile, alaturi de altele, caduce. Doua dintre cele din prima categorie pretind o subliniere specifica: "Decebal catre popor", in care motivarea atribuita lui Decebal a hotararii unei intregi etnii de a se da mortii, spre a nu cadea in robie, e superba: "Din zei de-am fi scoboratori, /C-o moarte tot suntem datori/ Totuna e dac-ai murit/Flacau ori mos ingarbovit; /Dar nu-i totuna: leu sa mori /Ori caine-nlantuit" si " Un cantec barbar", diatriba tasnita dintr-o implacabila ura, aceea a dacilor subjugati in propria lor tara, putand fi, implicit, si a romanilor ardeleni asupriti. In versuri dogoresc flacarile infernului si poemul se gaseste, valoric, in vecinatatea celei de a doua parti din "Scrisoarea III" si a "Razvratitului din 1907" de Tudor Arghezi.

Dumitru MICU, "George Cosbuc", in voi. "Scurta istorie a literaturii romane", Editura Iriana, Bucuresti, 1994, p. 315-318.

Poeziile poetului George Cosbuc