Infernul discutabil - volum de poezii de Ioan Alexandru

INFERNUL DISCUTABIL - Volum de poezii de Ioan Alexandru, tiparit la Editura Tineretului, Bucuresti, 1966.



A fost scris si publicat inainte de transfigurarea interioara pe care poetul, asemenea unui alt Saul pe drumul Damascului, o sufera dupa 1970, an dupa care isi modifica (printr-un "proces de prelucrare si o schimbare de perspectiva" rezultate, dupa Eugen Negriei, intr-o noua "atitudine existentiala") nu doar regimul poetic, ci si numele, devenind Ioan Alexandru. intr-o prezentare succinta a literaturii romane contemporane, Mircea Scarlat il enumera pe I. Alexandru in "promotia eroica" a generatiei tinere, al carei merit principal ar fi, pe langa reluarea dezvoltarii organice a liricii romanesti, "scoaterea liricii romanesti din efemerul impas proletcultist".
Volumul Infernul discutabil (in care poetul isi dezvaluie, in opinia lui Ion Pop, "adevarata masura a originalitatii"), refuza umanismul liric socialist pentru a promova intr-adevar, ca tentativa "eroica", descrierea unui umanism marcat de constiinta sacrului.



Volumul mizeaza pe punerea in pagina a unui univers atat de puternic coagulat in detaliile sale, incat poeziile capata adeseori valoarea unor simple modificari de unghi al privirii (v., de exemplu, Dealuri sau tinut, poezii de descriptie, al caror sens simbolic, ce suprapune infernul natural unui infern subiectiv, se naste din lectura paralela a mortii omenesti cu semnele mortii vegetalE). Infernul discutabil reproduce imaginea unui infern existential nascut din coincidenta naturalului cu reflexul interior, subiectiv. Desigur, la mijloc este si un filon traditionalist, atat de mult invocat in legatura cu poezia lui Ioan Alexandru (despre care N, Manolescu afirma ca este "mai degraba un program [], aproape in intregime un stil"), dar este mai ales vorba despre o optiune intima, pentru vietuirea in ritmul miscarilor cosmosului. Poetul pare sa fie incredintat, asemenea lui Blaga, de existenta unui inger intemnitat in trup, situatie rescrisa aici, ca in Cerbul, de pilda, prin intemnitarea victimei in agresor; pedeapsa menita sa restabileasca echilibrul universal, anterior stricat



"Se-ntoarse cerbul printre arbori nevazut

si din spate, intr-o navala cruda, intra in vanator" sau, mai explicit, in L-am prins, sub forma luptei cu ingerul



"Pana la urma pe unul l-am prins, l-am batjocorit, l-am amagit

si-n cele din urma istoviti l-am omorat".




Oricum, trezirea constiintei sacralitatii tine mereu, in Infernul discutabil, de o relatie tensionata a individului cu lumea (v. recurenta congruentei dintre "frunza" si "dinte" in Toamna sau Cainele alb - ca instrument de evidentiere a suprapunerii moarte-viata) si chiar cu un eu ascuns sau inca ne-aclualizat. In Trei, eul liric deplange tocmai somnul imposibil de intrerupt al "celui de al treilea", al "duhului" care "nu vrea sa se trezeasca".
Astfel, opozitia eului liric se manifesta mai putin "fata de universul amenintat cu distrugerea" (M. MartiN) si se indreapta mai ales impotriva incercarilor de a artificializa naturalul, de a transforma ritmurile lui subiective, individuale, in pretexte colectiviste, in agenti ai citadinului vulgarizant:

"Din cozi s-au facut bidinele/ si-n catedrale perne sub genunchi/ din copite clei pentru lipit afise" (ElegiE).



Omenescul este predestinat la integralitate, la a fi deopotriva descris de nuante infernale si paradisiacc, pare sa spuna poezia lui I. AL; sau, in alta formulare, viata se nutreste dintr-o infernala vina originara, dupa cum ni se sugereaza in Oedip (din disperarea mea se naste o mai buna viata):



"Toti, voi, acum imi cereti socoteala, voi, ce vinovati nu puteti fi

[]

Eroarea insasi e un ce nebun

Cum vina mea mi-e stranie onoare".




Pe umerii fiecaruia dintre noi apasa, dincolo de vinovatia oedipiana, o responsabilitate tot atat de greu de purtat pe cat este de vag determinata. In acest "existentialism sui generis, exaltand primatul vietii, cu victoriile si infrangerile ei" (Ion PoP), se poate citi nu numai blagiana spaima de "aruncarea in lumina", dar si constiinta destinului asumat cu gravitate, in ciuda faptului ca Dumnezeu refuza sa vorbeasca, smulgandu-i poetului disperatul strigat din Seara:

"imi vine sa ma spanzur de limba/ lui Dumnezeu".
Propriul destin presupune deci acceptarea angajarii intr-o "treaba neinteleasa"



"Am fost luat direct din somn la treaba asta neinteleasa

si tu, mama, nicicand n-ai sa mai stii

Incotro fiul tau a disparut fara sa lase-o urma"

- Omul, dar ofera si sansa vietuirii, asemenea lui Iov, dincolo de "nasterea lui Dumnezeu"



"Iov trecea in lumea cealalta iara pic de regret, fara pic de stiinta, asa cum s-au nascut si au murit mortii inainte de a se naste Dumnezeu"

- Iov.



Pentru poet, existenta individuala, singura demna aici de a fi exaltata liric, primeste valoare de universalitate, printr-o pozitie consecvent adoptata de vocea lirica: aceea de a acorda eului liric o "dublura" cosmica, chiar in sensul romantic al cuvantului, dupa cum se procedeaza in Stea dubla



"Iubita mea, iubita mea, noi o stea dubla cu miliarde forte ne retinem,

Impinsi si-atrasi de-aceeasi lege-a firii adolescent colos, baiatul stea

si tu opusul meu dezastru".




Erosul vazut in lumina unei stranii predestinari intra inevitabil in aceeasi constelatie cu thanaticul (v., de exemplu. Doliu senzuaL), iar sensurile lumii se substituie opuselor lor, dupa cum nasterea "uriasa" din In asteptare, alta hierofanie deschizatoare de lume, seamana foarte bine cu moartea unei uriase zeitati aflate "in sudori cat planeta", iar intr-un poem intitulat Ce si cum asistam la o nastere asezata clar sub semnul imbatranirii si al mortii. O cosmogeneza (careia i-ar corespunde, in Zorii, trezirea la viata a satului, descrisa dupa scenariul unei apocalipse ce angajeaza in egala masura, dupa Marian Popa, "delicatetea infantila si violenta titanica":

"Ca o bomba cad zorii in sat") conceputa dupa aceeasi masura enorma este descrisa in Expansiune, unde universul ia nastere din progresia geometrica, la dimensiuni nebanuite, a detaliilor subiectului:

"Capul meu de la barbie in sus/ este universul in expansiune/ catre miezul noptii" "Dublul" si "treimea" au deci, pentru Ioan Alexandru valoarea de ipostaze ale unitatii mereu visate, asa cum apar ele in Unul, unde viata-moarte urmeaza (pe langa traiectoria subtila a unei Miori/e descifrabile subtextuaL) logica imului, dupa cum steaua dubla se restrange la una singura:

"una e steaua-n cer care va da semnalul/ unui ospat pe sub pamant cum nu s-a mai vazut/ in cinstea devenirii".




Un filon arghezian se poate descifra nu numai in raportarea oblica ("piezisa", Ia ArghezI) la om si divinitate, dar si in predilectia pentru punerea in pagina a unei estetici a uratului sub masca unui pretext parodic-bucolic ("Pregatesc femeile mancarea de amiaza;/ o fierb cu plamanii si o-nacresc cu sudoare./ Zeama de cartofi cu zar de oaie, / o buca de porc cloco-teste-ntr-o oala albastra." - IuliE). Moartea omului, confundata in semnele mortii din registrul vegetal sau animal, vine si din dereglarea continuitatii memoriei, este, deci, o functie temporala, dar si una anamnetica. Atata timp cat "ploua din morminte/ in sus", memoria "se rareste" si moartea proprie se instaleaza prin aceasta defectiune de comunicare cu trecutul (v. Umezeala).



La fel, in Viziune, infernul este conotat temporal, el capatand forma in momentul postularii unei cezuri in timp:

"Pana la granita ce desparte copilaria noastra/ de varsta in sine timpul se numeste/ tara infernului".




Poetul isi recunoaste mentorii liricii si, in consecinta, deschide un dialog niciodata inchis si cu o traditie literara ale carei repere nu sunt doar Blaga si Arghezi, ci si, spre exemplu, chiar o viziune morometiana a istoriei devoratoare ("Iata cum tine tatal meu o paine uriasa in brate" - ImaginE) sau, mai ales, un Nicolae Labis, citit in Amintirea poetului ca o "coroana de spini pe fruntea generatiei", dar evocat si prin elemente de poetica proprii "sferei de influenta a lui Labis", intre care este suficient sa amintim, alaturi de Ion Pop, "dimensiunea telurica, framantata a viziunii", precum si "marile convulsii vizionare" din care volumul se construieste.



Exista cateva poeme, mai putine la numar, care indreapta atentia receptorului spre un alt fel de infern, atins in urma unei mutatii de conditie existentiala:

"Am parasii paharele, lumea, lumina, vorbele de duh in care osteneala se imbaiaza" (in schimbul vostrU).



Este vorba despre infernul cuvintelor, al limbajului care ar insemna "o tradare a faptelor":

"Cat infern in fiecare cuvant!".
Probabil aceasta este criza semnalata de Mircea Iorgulescu, care identifica Infernul discutabil cu o etapa in care, intre "creatie si constiinta, intre materie si spirit intervine o scindare".
Sensul scindarii este intotdeauna dat, la Ioan Alexandru de masura in care spiritul reuseste sau nu sa ramana fidel materiei, adevarului acesteia, sa o exprime, spiritualizand-o astfel. intre punctele de rezistenta ale volumului se numara asadar o nezdruncinata unitate interioara (sustinuta de consecventa optiunilor poeticE), precum si, mai cu seama, intentia autorului de a rescric o istorie originala a omului si mortii sale, in care sa ramana fidel adevarurilor si "faptelor" subiective, si nicidecum tradatorului limbaj ce nu ofera niciodata garantia totala a reprezen-tativitatii.

Poeziile poetului Ioan Alexandru