Ion Minulescu si arta orchestrarii versurilor

"In Ion Minulescu, sub costumatia moderna, vestimentara, ca si poetica, [] traia unul din acei poeti itineranti al Europei Evului de Mijloc, nu trubadur sau truver, ci "juglar", cum i se zice in Spania, sau "jongleur", in Franta, care isi cauta ascultatorii in piata oraselor ti la domiciliu, uimindu-i deopotriva cu ceea ce stiau pe dinafara si improvizau, cu rostirea frumoasa si evolutia scenica, desfatindu-i, in sfirsit, cu genul literar de epoca al poeziei si prestidigitatiei".

Vladimir Streinu



Cind tinarul Ion Minulescu poposea in Paris, in 1900, pentru un sejur de patru ani, miscarea simbolista intrase deja intr-o noua etapa a drumurilor ei divergente. Fara perspectivele metafizice ale lui Baudelaire, Rimbaud si Mallarma, poetii simbolisti din noul veac se straduiau "sa umanizeze, sa ordoneze, sa vulgarizeze, putem spune, in sensul cel mai inalt al termenului, poezia relativ ezoteriea, pe care o cultivasera in urma .u zeee sau cincisprezece ani" '. Operele serise dupa 1900, de poeti Ťa Henri de Regnier, de pilda, vor fi considerate si ea o "reverie mizind exclusiv pe formele estetice, multumita de ea insasi" 2. Poetii momentului cultivau, spune un alt exeget al fenomenului, "un simbolism de fatada" 3. Se incearca in poezia franceza la inceput de secol XX, "o sinteza de elemente disparate", eu ecouri de "vieilles ehansons" din sentimentalitatea populara, - infuzii cantabile si simili-onirice de "legenda si istorie, prezent si trecut, oameni si peisaje, fugitive viziuni si fapte .onstante, butade, cinteoe, imprecatii, ploaie si soare, lacrimi si bucurie" intr-un cuvint, se profila, inainte de stingere, o interesanta si originala tentativa in traiectul liricii simboliste.

In aceasta arie a simbolismului decorativ se inscrie si Cartea imaginilor, din 1897, a lui Gustave Kahn, preeum si operele unor poeti nu de prim rang, ea Edouard Dujardin, Andre Fontainas, Tristan Dereme eto., poeti care "nu cauta inspiratia in penumbrele inconstientului, ci dau atentie puterii cuvintelor si valorii lor eonceptuale, de sunete si de imagini".

Am conturat acest subtire crochiu al atributelor simbolismului francez din anii in eare Ion Minulescu ia contact ou aeesta, pentru a sugera viitoare coordonate ale propriului univers lirio, coordonate Gare se vor grefa insa pe "date" artistice interioare : pe structuri ale cintecului de lume romanesG si pe un temperament poetic jovial si expansiv.

Atmosfera spirituala a Parisului este intr-adevar un element catalizator in precizarea talentului lui Ion Minulescu. inscris la Ecole de droit, alaturi de Istrate Micescu si Anibal Teodorescu (viitori mari avocati ai baroului bucuresteaN), Minulescu este atras irezistibil de boema literar-artistica a Cartierului Latin, de lungile si, uneori, aprinsele cozerii din cafenelele literare, de Ia "Vachette", pina la "Closerie des lilas" ; in ultima, il zareste mereu pe Paul Fort, "printul" poetilor simbolisti 6. Prin pictorul Galanis, se apropie de Jean Moreas, cel care oficia la "Vachette" si "Steinbach" si care, intre timp, devenise seful "Scolii neoclasice" franceze. La Paris, Ion Minulescu avea "sa se simta fericit", dupa propria-i marturisire7. Ca si D. Anghel, in orasul-lumina, Ion Minulescu imbina placutul cu artisticul, aderind interior si exterior Ia spiritul si "ritualul" boemei.



Din lecturile poetilor simbolisti si "decadenti" (tendintele coexista profund, ceea ce ne indeamna sa nu dogmatizam nicidecum conceptul de simbolisM), se lasa sedus, dupa cum consemneaza el insusi, de "imagini surprinzatoare, cu repetitii obsedante, cu efecte onomatopeice si mai ales cu ecourile proaspete si puternice ale unei muzici straine, care trebuia sa devina mai tirziu chiar muzica mea" 8. Afinitatile sale elective se opresG la Tristan Klingsor (poetul ce "improvizeaza pe teme erotice si sentimentale de traditie cavalereasca ori galiea"8), la Charles Guerin, Henri Battaille, Emile Verhaeren, Maurice Maeterlinck sau Charles von Le-berghe. Ii plac notele de "grivoazerie franceza si cinism occidental" din poezia lui Tristan Corbiere ("boheme de l'Ocean" 10) si a lui Jules Laforgue ", acest "Pierrot grimacant", cum il numeste Guy Michaud 12. Fara a mari prea mult digresiunea, vom consemna ca ultimii doi poeti francezi citati au avut un ecou adinc si fertil in lirica europeana, in deceniul al H-lea. Interes si chiar afectiune, mai ales fata de Jules Laforgue, poetul ce isi parodiase propriile-i angoase, a manifestat T. S. Eliot, dar si alti poeti din aria anglo-saxona l3. in efortul de deromantizare a discursului liric, grivoazeria poetilor amintiti, semnificatiile ironice, grotesti si parodice au fost stimulatoare, pentru a se ajunge la alte modalitati de expresie poetica.

Revenit in tara (la inceputul anului 1905) in apogeul micului romantism samanatorist, Ion Minulescu, om inteligent si jovial, nu-si va afisa sustinut si ostentativ intentiile si simpatiile pentru innoirile poetice. Se va apropia de cenaclul si revista lui Ovid Densusianu, Viata noua, in care publica citeva poezii ce nu contrazic maniera samanatorista, dar mai ales, frecventeaza, si la Bucuresti, cafeneaua literara ("papa Kubler8) unde cu noaste multi scriitori ai vremii, de la Victor Eftimiu, Al. T. Stamatiad, D. Anghel, St. O. Iosif si pina la I. Dragoslav, Corneliu Moldovanu si Al. Cazaban. Elegant, afabil, locvace, Ion Minulescu cistiga simpatia mai tuturor scriitorilor eu care vine in contact, dezicind mica traditie a simbolistilor bolnavi si retrasi din fluxul soeial-cultural.

Maniera subpoetica samanatorista, aproape atotstapinitoare in epoca, va ii "minata" discret si divers de Ion Minulescu. In primul rind, printr-un anume soi de disimulare. Pentru a se vedea publicat de Viata literara si artistica, de sub conducerea lui Cosbuc, Chendi si Gorun, tinarul aspirant la gloria literara recurge la o mica farsa : trimite drept traducere de pe un papirus gasit la Pompei, o poezie proprie. "Cind a aflat Chendi, s-a suparat foc; nici n-a mai vrut sa stie de mine !", suparare trecatoare totusi, deoarece criticul "a revenit Tot el a publicat apoi o buna parte din "Romantele pentru mai tirziu", si a avut [] cuvinte bune pentru versurile mele".



Agreat in paginile Convorbirilor critice, admis si la Samanatorul, Ion Minulescu presimte sansa-i literara erescind si ca atare scrie febril si publica multe poezii, intre 1906-1907, poezii ce vor intra in volumul sau de debut. in 1908, anul afirmarii plenare a lui Ion Minulescu, asistam si la iesirea din zona tacerii in ceea ce priveste tendintele si idealurile sale artistice. Editeaza acum Revista celorlalti (trei numerE), cu accente do militantism libertar si innoitor, sui generis, in arta, cu idei din Remy de Gourmont: "parasirea formulelor invatate de la batrini, tendinta spre ceea ce este nou, ciudat, bizar chiar, a nu extrage din viata deeit partile caracteristice, a da la o parte ceea ce este comun si banal". in acelasi an publica Romante pentru mai tirziu si Casa cu geamuri portocalii - proza simbolista.

Titlul volumului de poezii este, dupa sugestia lui Vladimir Streinu, "provenit, poate, din Romances sans paroles al lui Verlaine combinat cu Rondels pour apres de Tristan Corbiere" 16. Semnificatia lui propune insa mitul poetului neinteles de eontemporani. Sub impulsul eternului bovarism al creatorului sau poate pentru a para un eventual insucces, eul liric minulescian se prezinta in postura "noului venit", a peregrinului cu toga si sandalele rupte (nou venit dar in "costumatie clasica" !), ce apare "din lumea creata dincolo de zare - / Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi" (Romanta noului-veniT), aducind "frumuseti bizare si armonii smintite -" (La poarta celor care dorM).

In contrast cu titlul provocator ales, romantele au avut un rasunator succes si o larga audienta. "Adevarul e ca publicul imi stia versurile pe dinafara!", ii marturiseste poetul, peste doua decenii, lui F. Aderca. Rememorind atmosfera debutului minulescian, Tudor Vianu scria in 1957 (anul cind poetul Strofelor pentru elementele naturii a fost reconsiderat si reeditat!) : "Romante pentru mai tirziu ? Rareori niste romante fusesera scrise mai potrivit pentru timpul lor. Puse pe note, ele s-au raspindit in epoca, induiosind cercuri largi de ascultatori, in noptile de vara, in gradinile publice, declamind in recitativ muzical iubirile necredincioase dar repede uitate".



Daca in 1905-1906, Octavian Goga cunoscuse o remarcabila glorie literara cu ale sale Poezii (mesianicE), Titu Maiorescu insusi cerind in Academie premierea tinarului bard transilvan, iata ca in 1908, un poet de alta orientare estetica, timida si firava pina acum, contrabalanseaza succesul "traditionalistilor". I. L. Caragiale (cel care intuise si valoarea poeziei lui GogA), aflat la Berlin si citind Convorbirile critice, ii scria lui Mihail Dragomirescu : "Rogu-te cine o fi Ion Minulescu ? In orasul cu trei sute de biserici este ceva nepretuit. Asta nu mai e domnisoara ! Asta e barbat! Bravo lui ! De mult n-am mai avut asa impresie. il salut calduros si-i multumesc pentru inalta placere ce mi-a facut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar ! Dar despre el, mai pe larg, eind voi avea placerea sa te revaz" lfi.

Daca multe din poeziile lui Ion Minulescu se inscriu in formula "romantei", prin "parerea de rau de a nu fi inteles de iubita, solemnitatea despartirilor, jalea de a muri fara a fi trait indeajuns, temele in sfirsit ale poeziei populare, ale lui Eminescu, ale oricarui cintee de lume"l9, cum serie G. Calinescu, poetul contemporan imbogateste si Gomplica aceste teme cu note de blazare si "cinism occidental", dar mai ales eu nostalgia simbolista a peregrinarii, intr-o scriitura etalata si abundent orchestrata.

Ion Minulescu are indrazneata intuitie de a inculca romantei dorul evaziunilor si departarilor, acel profund si inexplicabil impuls spre altceva, spre insula-enigma de dincolo de orizont, - aspiratie generala a artistilor vremii spre exotic --, pe care fiecare receptor o actualizeaza in registru specific, dupa gradul sau de complicare sufleteasca si dupa rezonanta data de cultura acumulata, cu un cuvint al unui estetician contemporan, dupa orizontul sau de asteptare. Daoa, dupa cum se stie, corabiile devenisera intr-un sector al imaginarului simbolist prezenta unei absente, transcendind opozitiile spatiale aici-acolo ("Le charme infini et mysterieux qui git dans la contemplation d'un navire", spune BaudelairE), la poetul roman simbolul se transforma in alegorie (decorativa) a unor vagi aspiratii interogative, retorice, solicitind straturi mai de suprafata ale sensibilitatii vizuale si auditive, printr-o ampla tehnica a combinarii laitmotivelor.

O impresionanta "armada" pasnica de corabii, bricuri si galere vin si pleaca in spatiul poetio minulescian al primelor doua volume : Romante pentru mai tirziu si De vorba cu mine insumi (1913). Ion Minulescu reuseste sa impuna in atmosfera lirica romaneasca a primelor doua decenii ale veacului nostru, dupa inceputurile lui Macedonski si dupa Iuliu Cezar Savescu, de pilda, obsesia evaziunilor, mirajul peregrinarilor terestre dar mai cu seama marine.

"Setea de spatiu - serie Friedlandler, citat de Andrei Plesu - e un originar instinct al ratacirii, o dramatica atractie resimtita de fiecare din noi fata de ceea ce se afla la limita puterilor noastre, intr-o ademenitoare indeterminare". Andrei Plesu, la rindul sau, continua : "Sa retinem ca forta absorbanta a departarii nu se just:fiea prin autoritatea univoca a tintei spre care focalizeaza, ci mai curind prin stranie ta tea ei, prin voluptuasa teroare pe care ea o exercita asupra privitorului. Departarea e ea pestera lui Leonardo : inspira in egala masura curiozitate si spaima. A privi in zare echivaleaza de aceea intotdeauna cu a te prabusi mental intr-o meta-lume. Experienta aceasta a prapastiei e, nu intamplator, asimilata de Nietzsehe, experientei melancoliei".



Conturind un nou univers imaginar : bizar, bogat in culori si muzicalitati, de un exotism hiperbolizat - sa ne gindim ce bresa artistica a fost aceasta viziune in plina atmosfera samanatorista, cu perimetrul ei ingust-batrincsc - Minulescu n-a fost totusi respins de contemporani ; dimpotriva : a fost acceptat si simpatizat imediat, intr-atit a corespuns poezia sa nevoii de noutate, de altceva, din sufletul omului.



Fara a atinge adincimea abisala a departarii, despre care gloseaza Friedlandler si Andrei Plesu, poetul Romantelor . .. creeaza o anume cantabilitate a motivelor si a arpegiilor acestora, insistente in memoria afeetiva, retorice, "teatralizate" :

Pornira cele trei corabii Spre care tarm le-o duce vintul ? Ce porturi tainice. Ascunse cercetatoarelor priviri, Le vor vedea sosind minate de dorul tristei pribegiti ? Ce valuri nemiloase, Miie, Le vor deschide-n drum mormlntul ? Pornira cele trei corabii Si-abia se mai zaresc - Se-ngroapa In golul zarilor patate de violetul inserarii; (Romanta celor trei corabiI)

In sfera etalarii si orchestrarii motivelor, imaginarul poetio minu-lescian nu este deloc bine temperat. Dimpotriva ! Eliberat de complexul literaturii samanatoriste, Minulescu se imbata parca, oum ar ziee E. Lovincscu, de libertatile combinatorii ale fanteziei lirice, intuite in anii de dolce far niente parizian. Nonsalanta si chiar placerea arabescului baroc sau rococo, conturat cu elemente din recuzita culturala universala sint enorme. Numiri geografice sonore si exotice, trimiteri la opere si personaje artistice se infiltrea/.a masiv in figuratia alegorica din scenariul cantabil al liricii lui Minulescu. Stilizarea acestor elemente de enciclopedie culturala este facuta de catre un "oriental" ce nu isi poate domina nici paleta, nici sonoritatile :

A fost un vis trait pe-un tarm de mare, Un cintec trist, adus din alte tari De niste pasari albe - calatoare Pe albastrul razvratit al altor mari - Un cintec trist, adus de marinarii Sositi din Boston, Norfolk Si New York, Un cintec trist, ce-l cinta-ades pescarii Cind pleaca-n larg si nu se mai intorc. Si-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'data un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cersea iubirea blondelor cochete (Celei care pleacA)

Semantica podoabei, despre care scrie adecvat si inteligent Daniel Dimitriu, prolifereaza, e drept, original dar si nestavilit, impingind mereu sensul manierei spre manierism, spre ceea ce in epoca s-a numit minulescianism :

In seara cind ne-om intilni - Caci va veni si seara-aceea - In seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint Si-ti voi citi Capitole din epopeea Amantelor din Siracuza, Citera, Lesbos Si Corint (Romanta fara muzicA) sau : Pornira cele trei corabii, purtind in pintecele lor Gramezi de aur, Chihlimbare, Smaralde verzi Si-opale blonde ; Tristetea-acelor romante vesnic vagabonde, Cinlate, Azi, in drum spre Poluri, Iar miine-n drum spre-Ecuator !.,. (Romanta celor trei corabiI)

Tehnica acumularii reeuzitei livresti poate atinge stadiul combinarii lucide, ca la un artist plastic, intr-o tehnica de bazar modernist (dupa sugestia unui titlu de asemenea compozitiE) - adevarata "natura moarta" sau tablou emblematic al placerii estetizarii spatiului liric :

Stofe vechi, o mandolina. Un Cezanne si doi Gauguin, Patru masti de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa araba, doua vechi icoane bizantine, Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane Japoneze, trei foteluri cu inscriptii musulmane, "Fleurs du mal" legate-n piele de Cordova, Si pe, pian : Charles Baudelaire si-alaturi Villiers de l'Isle-Adam Toate sunt ca si-altadata -. O, bazar sentimental! Toate sunt ca la plecarea mea - dantela si cristal. ..

Abundenta laitmotivelor si a referintelor exotice si artistice aŤ-e ea rezultat, intr-un proces specific, estetic, o semnificatie de patetizare si hiperbolizare a diseursului poetic si nu de exotism propriu-zis. Procesul de patetizare, pe care Jean Cohen il considera fundamental in discursul liric, inseamna la Minulescu, dupa cum am mai spus : orchestrare, reluare a alegoriilor, a motivelor, a strofelor. E adevarat ca repetitia da densitate semantica (I. LotmaN), ca "reasigura cresterea intensitatii. Un termen repetat e mai "puternic" deeit un termen unic", dar repetitia aduce cu sine si un proces specifiG limbajului prozaic : redundanta. O lectura atenta si integrala a poeziei lui Minulescu descopera destul de usor "mecanismele" ei retorice, exterioare - adica redundanta ei stilistica si de viziune.

In legatura cu hiperbolizarea in poezie, Michael Riffaterre scrie, referitor la un poem de Victor Hugo, Ecrit sur la vitre d'une fenetre flamande : "Poemul (lui V. Hugo, n.n.) nu este poetio din cauza unei specii de exotism al noptilor flamande, ci din cauza simbolismului sau, simbolism care rezulta din actualizarea unei structuri tematice *, ea insasi combinata cu structurile lexicale. Reprezentarea este eficace nu pentru ca ea este "asemanatoare", ci pentru ca, fiecare cuvint fiind supradeterminat prin combinarea structurilor si perceput in functie de modele prestabilite ale acestora, totul se petrece ca si cum arbitrariul semnului ar fi anulat". Si apoi, mai analitic, referindu-se la textul poeziei in discutie : "Pe planul cuvintelor, adjectivul flamand nu localizeaza (geografiC) carillon (sonerie vesela de clopotei ce anunta orele, n.n.), ci il hiperbolizeaza. La fel cum purpura de Tyr nu semnifica numai purpura importata din Fenicia, ci si purpura cea mai purpurina ; ca si tigresa de Hycarnia, care nu denumeste o speta localizata geografic (si istoriC) decit pentru lexicograf ; in reprezentarea literara, de la Vergiliu la Racine, este hiperbola cruzimii feminine sau a maternitatii agresiv protectoare [] intreaga particularitate a unui semnificant in raport cu alti membri ai unei paradigme de sinonime functioneaza, pe axa sintagmatica, ca hiperbola a semnificatului sau metaforic (teneuR)" .

Din pacate, actualizarea unor structuri tematice nu se incheaga pina la capat in spatiul poetic minulescian din cauza "dislocarii" aduse de torentul asociatiilor si al versurilor sunatoare. Nu se ajunge la simbolism, ci la un simulacru de simbolism, la un decorativism alegoric, sui generis. In schimb, accentele interpretative ar trebui sa fie modificate, credem, in ceea ce priveste semnificatia estetica a exotismului sau.

Inzestrarea pentru decorativ si ornament a lui Ion Minulescu nu poate fi subsumata intrutotul esteticii fundamentale a simbolismului. O cercetatoare foarte avizata a miscarii europene in discutie precizeaza : "Toate marile teme ale simbolismului : Necunoscutul, Absolutul, Infinitul, Idealitatea, Eternitatea, Principiile sau Elementele, Invizibilul si Impalpabilul nu inseamna decit fatete diferite ale unei impresionante deschideri. Poezia dobindeste o dubla perspectiva : spre figura interioara a Cosmosului si spre figura interioara a spiritului, adineindu-se pina in planul abisal al Inconstientului si al Irationalului" .



Minulescu preia temele sau mai bine-zis se mentine in aria lor dar lipseste adevarata deschidere atit "spre figura interioara a Cosmosului (ciT) si spre figura interioara a spiritului", ambele deschideri fiind minate de retorica teatrala a atitudinilor si "gesturilor" eului liric, transpusa in repetitii si nuantari ce nu vizeaza muzicalul, ci muzicalitatea exterioara. Minulescu insusi s-a autodefinit poetic pregnant intr-una din "marinele" sale (aducind, parca, si un argument in favoarea ideii lui Heinrich Wolfflin ca "marina este, intre variantele peisagisticii, eea mai baroca" ) :

Iar eu - Pornit in cautarea Frumosului din suflet Si din rime - Un vagabond pe care marea M-a scos de par, din adincime M-avint din nou in infinit Si convertit de dragul unei simple jucarii, M-agat cu miinile de astrul Ce ca un pescarus ranit Isi moaie aripa-n albastrul Crepuscularei agonii! (Crepuscul la TomiS)

Erosul din romantele care au impus minulescianismul ca originala modalitate si atitudine in relatiile cuplului semnifica acceptarea franca a efemeritatii iubirii amantilor, un carpe diem de ritual rococo26, de sensualism estetizat fa/a adincimi spirituale, in ciuda tentei de fatalitate a intilnirilor si a referintelor thanatiee abundente. Minulescu introduce in scenariul vechi al romantei, cuplul amantilor statuari, curtezanele "cu ochi de bronz si guri de-argint, / Ce le-am iubit, / Si le-am iertat - / Caci toate mint", plasindu-i si plasindu-le, emblematic, pe terasa marii, "terasa castelului regesc" (un fel de ThulE) - scena deschisa spre betia acumularii de alcoovuri feerice si exotice ale Erosului rafinat si frivol. Risipa de asociatii docte, eum s-a spus, frapeaza sensibilitatea receptoare, pina la un anumit grad si pina la un anumit nivel estetic-eultural :



De ce-ti sunt ochii verzi -

Coloarea ivagnerienelor motive

Si parul negru ca gresala imaculatelor fecioare ?

De ce-ti sunt buzele patate de violete trecatoare ?

Si miinile de ce-ti sunt albe ca albul tristelor altare

Din Babilon,

Si din Ninive ?

(Celei mai aproapE)



"Epopeea" situatiilor erotice organizate scenic de un regizor, decorator si dirijor al muzicalitatilor de fundal, "spectacolele" ce au zguduit sensibilitatile aplatizate ale contemporanilor si care ne eapteaza inca interesul, dar din alte perspective estetice, se alcatuiesc, in linii esentiale, intr-o tipologie trinitara de "cinturi" :



Asteptarea si intilnirea fatala :

Te-am asteptat la-ncrucisarea potecilor pe care-alt' data

Multasteptatele amante soseau grabite sa-si sarute

Amantii,

Ce-asteptau in umbra, tacuti ca niste statui mute



Si



(Multasteptatei)



Te-am cunoscut in tara-n care-alt' data Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,

Intr-un amurg de toamna, orchestrata In violet.

In alb, In roz Si-n bleu.

(Romanta fara muzica) 2° implinirea chemarii:

In cinstea ta,

Cea mai frumoasa din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otravitoare tn trepieduri de argint,

!n pat ti-am presarat garoafe

Si maci -

Tot flori insingerate -

Si cu parfum de brad pataUam dantela pernelor curate,

Iar in covorul din perete ca si-ntr-o glastra am infipt

Trei ramuri verzi de lamiita Si-un ram uscat de

- Eucalipt.

(Celei care mintE)



3° Finalul ritualului:

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata

Eu cred c-a fost o scurta nebunie

Dar ce anume-a fost,

Ce-am vrut sa fie

Noi nu vom sti-o poate niciodata ..

(Celei care pleaca)



Sau :

Si-n seara cind ne-om desparti -

Caci va veni si seara-aceea -

Vom stinge flacarile-albastre din candelabrele de-argint

Iar florile de chiparoasa si trandafirii-i vom presa

In cartea roza-a epopeii

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Si Corint

(Romanta fara muzica)



"Fatidicul" numar trei persecuta pina la satietate imaginarul liriť minulescian, atit in plan exterior cit si in plan interior. Cu toata obsesiva ei frecventa (sau poate tocmai de aceeA), ezoterismul cifrei in cauza pluteste in zona vagilor corespondente, in indeterminabil. Multe poezii ale lui Minulescu se alcatuiesc din trei "zise" sau motive. Fiecare motiv, la rindul sau, e inconjurat de o suita de arpegii, de repetitii, tot in triade. Iata, de pilda, motivul plutirii, din Spre Insula enigma :



Si-asa, pluti-vom toata ziua

Si-asa. pluti-vom noaptea toata ..

Si-asa, pluti-vom vreme multa

- Caci "prea mult" nu e niciodata,

Cind ne-ndreptam spre "Insula enigma".

Din aceasta excesiva "mecanica a triadei", cum o numeste un exeget, se sugereaza o implicatie si in planul interior al poeziei, insistindu-se asupra finalului din Odeleta :



Din tara asta minunata,

Tacuta,

Trista

Si bizara,

Iti voi aduce trei smaralde nemaivazute-n alta tara,

Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,

Si trei rubine-nsingerate, ascunse toate-ntr-un refren



De Triolet,

Pe care nimeni nu-l va intelege, - fiindca nu-i

In lume nimeni sa-nteleaga simbolul Trioletului !



"Subtila definitie, in fond, a insasi functionarii poemului, a convergentei tuturor elementelor constitutive spre sinteza finala, care este chiar semnul sau marcant ! Un fel de "mise en abime" a textului insusi se realizeaza aici, intr-un poem "specular"27. Un fel de mise en abime care poate fi si un simulacru de mise en abime, deoarece lipsesc atributele de substanta ale "figurii adinoimilor", acestea fiind cu totul exterioare si, de fapt, compromise prin abuzul de folosire si facilitate din atitea poezii : "trei cruci de lemn", "trei Cristosi", "trei gropi enorme", pentru ca ultimul vers sa sune : "Si tricolorul Nebuniei adapostea pe-nvingatori ! . . ." (La umbra crucilor de lemN).

Daca mari poeti europeni contemporani nazuiesc spre concentrarea, esentializarea si ermetizarea discursului liric, ajungind la "sintaxa fulgerului", cum zice T. S. Eliot, am putea spune ca Ion Minulescu prefera o sintaxa a cascadei, intuita, poetic, in Ecce homo : "in suflet port tristetea planetelor ce-apun, / Si-n cintece, tumultul caderilor de ape". O data declansata mecanica ritmicitatii poemului, ca intr-un impuls de horror vacui, eul liric umple orice posibilitate de tacere si sugestie cu tonuri si asociatii. Judecindu-l dintr-o perspectiva europeana, Basil Munteanu il numeste pe Ion Minulescu un simbolist grandilocvent.

Pentru a da o sugestie vizuala (in masura in care poezia, arta a succesiunii, totusi, o permitE), a ceea ce am numit sintaxa cascadei, vom trasa o schema a primei strofe din Glasul morilor (inscriind in paranteza eifra frecventei cuvintului respectiV) :



Glasul morilor de apa,

Glasul morilor de vint,

Glasul morilor severe care macina Romanta

Zilelor de miine,

Glasul datator de piine,

Care-mbraca-n alb vesmint

Nazuinta si speranta,

Glasul morilor severe care-ngroapa

Si dezgroapa

De sub piatra-acelasi Cint,

Glasul morilor de apa,

Glasul morilor de vint,

Sa-l asculti de dimineata pina-n seara,

Ore-ntregi si zile-ntregi,

Sa-l asculti supus ca-n clipa cind vorbeste inspirarea,

Sa-l cunosti,

Sa-l intelegi,

Sa-l inveti pe dinafara

Si sa-l cinti si tu ca apa.

Si sa-l cinti si tu ca vintul,

Caci e glasu-n care Cintul



Schema fundamentala a strofei este formata dintr-o triada : Glasul morilor sa-l asculp. si sa-l cinti, fiecare fiind inundata de arabescurile variantelor. Poetul le readuce pe acestea la intervale mici, le alinta, le orneaza, le plaseaza in noi contexte, ca sa le asculte toate nuantele, fiind parca obsedat sa nu se piarda semnificatiile lor misterioase. Se creeaza astfel o impresie de aproape gratuitate muzicala.

Daca ar fi sa caracterizam metaforic (stiind insa ca metafora poate sugera penetrant dar si indeparta de adecvarE), am spune ca moara poetica a lui Ion Minulescu macina un graunte de sens fundamental la sapte graunte de semnificatii adiacente (strofa analizata are douazeci si doua de versurI).





Incepind cu E. Lovinescu, toti criticii si exegetii sint de acord ca e prea_ multa muzica (de alamurI) in poezia lui Ion Minulescu. Un recent cercetator, l-am numit pe Daniel Dimitriu, descopera "unitati de iradiere sonora", cu exemplificari din Celei mai aproape : "Muzica provine dintr-o inlantuire de efecte acustice distincte, dintr-o "stralucire si pompa sonora" (Edgar PapU) de tip baroc. Textele se compun dintr-un fel de unitati de iradiere sonora foarte pregnante, care se sustin una pe cealalta :"





De ce-ti sunt ochii verzi - /

Coloarea / wagnerianelor motive - /

Si parul negru / ca gresala / imaculatelor fecioare / ?

De ce-ti sunt buzele / patate de violete / trecatoare ? /

.Si miinile de ce-ti sunt albe / ca albul tristelor altare "

Din Babilon, Si din Ninive ? /

(Cele mai aproapE)



Orchestrarea originala a versurilor formeaza o "atmosfera" de Wagner minor, fara adincimea mitopoetica a compozitorului, atit de simpatizat de simbolisti.



Lunga pauza editoriala dintre De vorba cu mine insumi (1913) si urmatoarele volume, Strofe pentru toata lumea (1930) si Nu sunt ce par a fi . nu inseamna, ca in cazul altor poeti, o mutatie estetica a viziunii lirice, ci anume propensiuni spre un univers mecanomorf 30, de panorama si carnaval, in care vechea fantezie sentimentala si nostalgica cedeaza tot mai mult locul unor atitudini de umor, ironie si parodiere. Asemenea unui clovn, caruia in epoca i se atribuie ascunderea tristetilor interioare sub masca de fard si comicul gesturilor, eul liric minulescian propune atitudini de blazare si grotesc ludic, fara ca arierplanul figurilor poetice sa se constituie intr-un autentic tragic existential. Din vechea inzestrare artistica persista filoane ale retorismului si muzicalitatilor, dar cu elanurile declamatorii mai cenzurate. Detasindu-se tot mai mult de impulsurile sentimentale primare, eul liric isi mareste spatiul histrionic, al jocului si pantomim oi.

Nostalgiile peregrine marine de odinioara isi gasesc rezolvarea tardiva, fie in conturarea unui spatiu vadit ludic si artistic, de stampa sau acuarela, intr-o cromatica contrastanta si in muzicalitatea refrenurilor :

In portul blond al unei mari din nord, Au debarcat corsarii bruni din sud. Si-n portul blond al unei mari din nord. Greoaiele otgoane se aud, Cintind bGrbar, cintind in dezacord Cu albatrosii tristului fiord. In portul blond, batrinii mateloti Privesc tacuti la noii debarcati, Si-n portul blond, batrinii mateloti Par niste blonzi copii, infiorati De cintecele brunilor piloti. Incremeniti cu miinile pe roti. (Romanta nordicA),

fie intr-un lucid si autoironie Epilog (memento al popasului tomitan, impreuna cu D. Anghel, in 1906) :



Ce regasire triumfala dupa un sfert de veac aproape !

Iti mai aduci aminte, mare, de-Argonautul epigon

Ce-ti fragmenta imensitatea

Intr-un caiet de versuri schioape

Si-ti profana tridentul clasic cu simple urme de creion ?



Aceeasi rece-mbratisare de-albastru, violet si verde,

Aceeasi muta intrebare "de ce", "de unde" si "de cind",

Si-aceeasi inutila goana spre orizontul ce se pierde

In golul circonflex din care pornesc Sirenele cintind.



Pe acelasi portativ al parodierii si autopersiflarii, peregrinul "nou venit" pe atunci se metamorfozeaza intr-un turist de acum, cu "itine-rarii" riguros fixate, intr-un perimetru geografic restrins (Turism, Pe valea Oltului, intr-o Primavara rurala, pentru a surprinde acel Specific romanesc, - o adevarata Retrospectiva sentimentala). Ion Minuleseu intuieste, dar nu duce pina la ultimele consecinte, alte orientari contemporane ale poeziei. Aceste "presimtiri" lirice stat introduse in universul sau mecanomorf, de panorama si universal circ :



In Pullman, cu 80 pe ora !

Zburam,

Si viteza sonora

Ne sparge urechea cu un Cake-Walk,

Ca toti calatorii -

Umane sfirleze -

Se lasa pe spate si-ncep sa danseze

Pe loc

In timp ce pe cimp se perinda.

Ca intr-un vechi ciob de oglinda.

Copacii

Si stilpii de telegraf,

De care s-agata toti norii de praf,

Pe care caruta cu fin, din sosea,

Nu-i lasa sa mearga alaturi cu ea !

(ItineraR)



Pe scena de bilci a lumii, vazuta, uneori, prin vitre de panorama sau prin vitrine aburite de ploaie, se perinda oameni, "manechine cu suflet de vata", cupluri de papusi, "jucarii stricate", pe drumul vietii si al diluviului (dar cu alta finalitate decit la BacoviA). Poet al cotidianului, al faptelor diverse, Minuleseu consemneaza Moartea pasagerului:



Octombrie-a zugravit pe cer.

Cu nori de-argint, de plumb si de otel,

Tavanul unei cameri de hotel

In care s-a-mpuscat un pasager

Miroase-a igrasie

Din tavan,

Bucati de tencuiala-ncep sa cada

Octombrie-si varsa ploaia rece-n strada

Si pasageru-si spala rana in lighean sau "caderea" de Ultima ora a unui acrobat in arena circului :



La Circ

Un accident banal

- Un acrobat,

Un salt mortal

Si

Acrobatul nu s-a mai sculat



Pornind de la Jean Starobinski (Portrait de l'artiste en saltimban-quE), V. Fanache subliniaza semnificatiile temei carnavalesti a saltimbaacului, cu lunga ei traditie : "Bufonul, saltimbancul, mascariciul, clovnul, nebunul au reprezentat imaginile deformate de care scriitorului (sau pictoruluI) i s-a parut util sa se foloseasca pentru a vorbi de conditia artei. Oricare din figurile amintite constituie un portret in travesti, care nu trebuie redus la caricatura sarcastica" .



Din popularizata romanta erotica a primelor doua decenii, temeiul originalitatii sale, poetul Ion Minulescu, intr-o pornire vag bovarica de nu sunt ce par a fi, de dupa razboi, prefera sa-i intoarca pe dos sensurile si mecanismele. Acest masochism artistic e interesant ca atitudine, numai ca "negativele" scenariului arhicunoscut al romantelor minules-ciene nu se inscriu nici pe departe la aceeasi cota valorica. Gama dezvaluirilor e bogata si incepe cu autocitarea ironica :



Pe cind iubeam -

C-am suferit si eu de-aceasta boala -

Iubeam o fata care ma-nsela

Exact ca-n poezia mea :

"Romanta celei care-nsala"

A carei eroina era ea '.

(Poveste scurta). se continua cu persiflarea oricarei iluzionari erotice :

Daea-ai crezut c-or fi putut sa fie

Ceva mai mult decit ce-a fost - te-ai inselat!

N-a fost decit un inceput de nebunie

De care-nttmplator, ne-am vindecat!



N-a fost decit un zbor de triolete

Pe care un poet le-a scris in vis,

In cinstea celei mai frumoase fete,

Si-a-nnebunit de-ndata ce le-a scris !

(Romanta meschina)



Sau, acest Epilog sentimental :

Tu n-ai ghicit

Ca melodia intregirii noastre s-a sfirsit

Si toata fericirea-mprovizata

Cu care ne-avintam tot mai departe

N-a fost decit iluzia ca ne-am iubit

Ca doua manechine cu suflete de vata,

Pastrate-ntr-o vitrina cu geamurile sparte ?



Cu detasare si autoironie, Minulescu isi divulga obsesiile si manie-rismele imaginarului sau poetic, ticurile si trucurile stilistice, intr-o veritabila autoparodiere :



In burta ta

Cea mai superba din pintecele care mint,

Ni strecurat in perspectiva

Trei trepieduri de argint,

Trei madrigale inutile din

Patru puncte cardinale.

Trei bibelouri musulmane

Cu

Vagi culori orientale,

Trei masti de bronz sculptate-n stinca :

Mozart, Beethoven si Chopin

Si trei flacoane cu miresme

Occidentale de Guerlain



Si le-am purtat ca pe un rege

Prin Lesbos

Roma si Corint, la iahtul nou cu trei catarguri

De alabastru si argint.

Voiam sa te ofer

Rozinei, cucernic In iubire, ca o

Suprema jertfa de sperare

Extras din cupe de cacao !

(Romanta oului de ciocolata)



Lipsa de temperanta nu se manifesta numai in prima faza a liricii lui Minulescu, - ca s-o numim asa - aceea a orchestrarilor nostalgic-senti mentale, cind versurile se inlantuie, uneori, parca numai prin afinitati sonore, ajungindu-se, cum spuneam, la stari de aproape gratuitate muzicala. Retorismul sau funciar, debordeaza, e drept, mai rar, si in poezia faptului divers. O banala reintalnire prolifereaza in interogatii si ritmuri de versuri ce tind spre retorica pura, hasurand prozaicul situatiilor si tenta de vulgaritate. Titlul apofatic : Romanta raspunsului mut, ca si sensul aparent simplu al poeziei, s-ar putea sa ascunda si ironie si sarcasm :



Ce vad!

E-adevarat ?

Tu esti ?

Cum ?

N-ai murit ?

Tot mai traiesti ?

Pendula care te-ai oprit din mers,

Incerci acum sa mergi in sens invers ?

De ce zimbesti ? E-adevarat ?

Te-ai razgindit ?

Ne-am impacat ?

Iar ne iubim ?



Sau, poate, si-azi ne regasim

Aceiasi vechi dusmani ?

Dar tu mai stii dupa citi ani ?



Daca modelul romantei minulesciene a insemnat un fericit aliaj de filoane ale cintecului de lume romanesc si de aluviuni ale madrigalului, sansonetei si romantei simboliste, incercarea poetului de a-i imprima tiparului preferat si ecouri folclorice nu se dovedeste a fi nici persistenta, nici rodnica sub raport artistic. Rinduri pentru pasarile calatoare, puncteaza, dar nu marcheaza aceasta intregire :



Au ramas doar ciorile,

Sa pazeasca morile -

Morile ce macina,

Dupa vechea datina,

Zodia-nceputu lui

Cu pacatul trupului.

Si rodul pamintului,

Cu belsugul anilor,

Zilelor

Si clipelor

Pentru cei flaminzi de soare

Si de "semne de-ntrebare" !



In schimb, atunci cind in procesul pe care l-am numit de hiperboli-zare estetica schimba recuzita livresca si exotica cu "elemente" autohtone, scenariul romantei creste din nou in rezonante si valori artistice, il simtim atunci pe Minulescu inscriindu-se in familia de poeti patronata de Anton Pann, continuata genial de Ion Barbu si Tudor Arghezi si mentinuta in portative de talent de M. R. Paraschivescu, Gh. Magheru etc. :



De ce mi-ai promis ca vii

Cu buzele-ti aramii.

Clnd stiai c-ai sa mi minti

Cu aceeasi zece dinti

Cu care m-ai sarutat

Cind din "Mosi" ti-am cumparat

Un flacon de "Ton Sourire"

Si-o cutie de rahat

Jlagi Bekir" ?

De ce mi-ai jurat silemn

Pe icoanele de lemn

Si-ai promis lui Dumnereu

C-ai sa ma iubesti mereu,

Cind tu ne-ai mintit la fel

Si pe mine, Si pe El?

(Fetita aia FaeidaU)



Franchetea lejera si nonsalanta cu care sint tratate femeile pot sa fie si la Ion Minulescu doar masti care sa disimuleze, din pudoare, intimitatea unor sentimente profunde fata de feminitate. Jena de a nu deveni ridicol prin marturisiri directe il determina, poate, sa recurga la forme histrionice. Sa fie intimplator faptul ca asemenea poezii ca Rinduri pentru Mi-Tzu-Ko apar in volumul Nu sunt ce par a fi sau sint plasate printre cele "cinci grotesti", ca Fetita din Fagadau si Papusa automata ?



Lejeritatea debutului ("Cineva - / Dar nu stiu cine, / O papusa automata - /A intrat fara sa bata / in odaia mea.. .") formeaza un soi de "privaz" disimulativ pentru "icoana" intima a atitudinilor. Asemenea poezii mai "amintesc", prin tonalitate si gratiozitate, "copilarestile" lui Arghezi (minus acompaniamentul erotiC), da, Arghezi, virulentul con-testator al volumului din 1913, De vorba cu mine insumi si caruia Minulescu ii da replica in niste Caracterizari, ramase in manuscris pina dincolo de moarte:



Cine esti, papusa mica.

Cu ochi verzi de levantica

Si cu unghii de urzica ?

Cine esti, papusa blonda

Cu prezenfa vagabonda

Cind p-aici

Cind pe colea -

Ptna si-n odaia mea ? .,.

Cine esti

Si ce poftesti 7

Vrei odaie cu chirie,

Sau un loc pentru vecie ?

Papusica prost crescuta -

Ochi cascati

Si gura muta -

De ce taci si nu vorbesti ?

Sau, ca zina din povesti,

Nici tu nu stii cine esti ?

(Papusa automata)

Poeziile poetului Ion Minulescu