Mentiuni critice despre ion minulescu Ion Minulescu

Volume de versuri:

Romante pentru mai tarziu, Bucuresti,
Editura Alcalay, 1908;
De vorba cu mine insumi. Bucuresti,
Editura Flacara, 1913; Spovedanii,
Bucuresti, Editura P. Catuneanu, 1927; Strofe pentru toata lumea, Bucuresti,
Editura Cultura Nationala, 1930;
Nu sunt ce par a fi, Bucuresti, Editura Fundatii, 1936;
Versuri, Bucuresti, Editura Fundatii, 1939.


"[]. Poezia lui Minulescu e o poezie de o bogata ornamentatie, de vaste panouri decorative desfasurindu-se, vibrant, in snopul de lumina al unui reflector magic. Dac nu numai atit. Romantele pentru mai tirziu n-au cucerit favoarea publicului, minoritate si gloata, numai cu elementul decorativ. Decoratia se iroseste, mai curind, sau mai tirziu si atitea arcuri de triumf se vor macina pentru ca podoaba exterioara nu o atrasa de magnetul unei axe launtrice. Faldurile togei lui Minulescu nu cadeau pe un corp lipsit de viata. Nu o creatie in stil academic. Nu rigiditatea luxoasa a unui erou de drama istorica. Cit mai curind un om, cu un biet corp greu, purtat prin toate partile, singerind de toate caile, un corp inchizind ca pe o pasare rara un suflet, intr-o mica si pretioasa cutie de rezonanta. Acest corp purta pe el, mai curind niste zdrente glorioase din costumul ce mai amintea pe fiul de imparat, pornit in lume, in calatoria de cunoastere, cu sandala de fier aproape roasa. Dar sub zdrentele acestea de purpura traia un corp cu toata experienta lui. Poezia lui Minulescu biruia prin sinceritatea accentului ei. "Romantele mai ales cucerise prin palpitul acelei melancolii, acelei tristeti care se degajeaza din toate sonoritatile sufletului sau. Este in "Romante o unda de adevarata si mare poezie, care trebuie cautata mai ascuns. Lirismul romantelor pentru mai tirziu trebuie valorificat caci numai astfel se poate explica toata vraja lor captivanta. Cu atit mai mult cu cit lira lui Minulescu are mai multe coarde.
Vagul zarilor si melancolia peregrina, setea dupa tot alte frumuseti niciodata potolita, incantantia lirica care chiama odihna peste truda sufletului, se vor intalni si in De vorba cu mine insumi. De n-ar fi sa amintim decit numai de tulburatoarea armonie s: de misterul marin din Cinta un matelot la prora si am avea si pentru acest volum corespondentul acelui vag. si acelei melancolii care se inconvoaie peste destine si ne sugruma aspiratiile ca un clopot de sera captiva.
(Perpessicius, Mentiuni critice, seria I-a, Bucuresti, Edit. Casa Scoalclor, 1928, p. 114-115).

"[]. Domnul Minulescu face parte din poetii muzei absente. E tot simbolismul de care poate dispune, si singurul simbolism, de altfel, al asa-zisilor nostri simbolisti, preocupati foarte putin de insusirea literaturii ce-o fac, dar foarte mult, in schimb, de titlul acesta, si fara sens si ridicul. [].
O frazeologie pretentioasa acopera volumul sau poetic (De vorba cu mine insumi, 1913, n.n.) si de cele mai multe ori enervant. E ca un plisc Farfuri de razbit in simbolism, in poezie. Gura lirismului sau bate tot intunericul micilor basses-cours literare. Gazetar versificator si tocatura artistica, domnul Minulescu ia elanuri in comic, cu o seninatate de inger.
El chita numerele 14, 21 si 7 ; iahturile, castelele, matasurile, sapunul "Flora, fabricile de parfum si spermancet, cu o convingere uneori de agent de publicitate care se complace in obscuritati. Are domnul Minulescu si obscuritati, pentru cai a vazut ca asa sade bine sa ai si de astea decind Maeterlinck, a orinduit necesitatea obscuritatii in literatura. Numai ca pecind la acest Maeterlinck unul din colegii domnului Minulescu, intunericul are sinceritate si puterea germinativa a pamintului care acopera radacinile, la domnul Minulescu e o insuficienta de respiratie si de cugetare. Zece cuvinte amestecate sint trintite peste foaia de hirtie, ca o coca, si lucrul e gata.
Dar un poet n-are nevoie sa gindeasca negresit. La el imaginea si oarecare discretie ajung sa ilustreze talentul. Imaginile domnului Minulescu sint asa de banale, sau imbecile. O elucubratie de cititor naiv si umflat. Ca sa fii poet, ajunge, desigur, sa debitezi cuvinte si sa le insiri in oarecare discretie. Si ca sa fii simbolist, citeva marchize, ceva trene lungi, castele si cavaleri ; un volum galben purtat in buzunar. O masiva doza de nerozie.
(Tudor Arghezi, Scrieri, 23, Bucuresti, Edit. Minerva, 1972, p. 393-395).

"[]. Nici "poezia noua a d-lui Minulescu nu se departa prea mult de grandilocventa si structura tematica a poeziei timpului. Versul sau eliberat are o ingeniozitate tipografica, iar modalitatea de a formula pe ton ridicat, embleme si deziderate noi nu putea sa displaca unei literaturi obisnuite sa vocifereze. Iata punctele de contact ale minulescianismului cu spiritul poetic al vremii, care-l face accesibil publicului si criticei oficiale. Totusi, d. Minulescu este un poet nou, un simbolist, un decadent, cum se spunea acum 30 de ani, intr-o literatura de peisagii rurale, de haiduci, tarani pitoresti si tarancute idilice. D. Minulescu trece deodata de la industria patriarhala a liricei samanatoriste la sensibilitatea si cadrul urban. Locul tarancii idilice si al iubitei sentimentale si clorotice il ia femeia fatala, melancolia eminesciana devine spleen baudelairian, harta Romaniei e schimbata cu harta celor cinci continente, carul de boi si orizontul Baraganului e parasit pentru corabii, iahturi si vapoare cu orizonturi misterioase si exotice ; mirosul prea simplu al florilor de cimp este parasit pentru parfumuri tari, capita de fin si decorul naturii e un cadru incomod pentru iubire, care se va oficia de-acum in alcovuri voluptoase, tapetate cu covoare moi si cu tablouri moderniste ; moartea insasi nu se mai presimte in orizontul teluric al Mioritii, ea fiind o abandonare in cavouri de transatlantice si in spatii lichide. Pentru toate aceste teme noi, importate din suprafata simbolismului, d. Minulescu avea nevoie de o expresie noua ; si neologismul intra, in convoiuri bine strunite, in limba poetica, revolutionind-o cu aceeasi violenta brusca pe caro a adus-o si-n tematica. Poezia d-lui Minulescu urmeaza aceeasi linie evolutiva ca si civilizatia noastra materiala; ea ne face sa trecem de la itari si caciula la haine nemtesti si joben, de la camasa cu flori, la pijama, de la tigara rasucita cu degetele, la trabuc, de la tuica de Valeni la lichior si whisky. Istoriceste, meritul unei asemenea literaturi este imens si semnificativ. Procesul ei de inovatie este voluntar, usor epicurian, ca orice satisfactie, inedita, adaptatiunea ei este ostentativa, volubila si deschizatoare de apetit.
Nu stiu de ce, ori de cite ori citesc o poema minulesciana din primele volume ale poetului, un ton de amabila1 parodie se impune lecturii ; cred ca el este inerent acestei poezii, ea insasi o parodie suculenta a temelor simbolismului francez; este ceva de cuplet voios, de muzica publica in structura, in modalitatile ei, in gradatia efectelor si in ingeniozitatea formelor ei lirice, ca un apel, o sentinta, sau simplu refren.
(Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 4, Bucuresti, Edit. Minerva, 1970, p. 46-47).

"Agentul cel mai activ al simbolismului, inainte de razboi, Ion Minulescu, si-a lichidat experienta novatoare cu primele sale volume : Romante .pentru mai tirziu (1908) si De vorba cu mine insumi (1913). in Strofe pentru toata lumea (1930), precum si in noul sau volum, (Nu sunt ce par a fi, - 1936, n.n.), d-sa convoaca un larg public sa asiste la speec/i-urile sale pline de verva. Poezia lui Ion Minulescu este prin excelenta debu-tonata. Ea implica o familiaritate deplina cu cititorul. Ea presupune prezenta unui public dispus sa se incalzeasca, sa simta zgomotos, sa izbucneasca in aclamatii. Personalitatea sa familiara si teatrala il slujeste de minune, ca sa stabileasca punti de simtire intre poet si mase. Asta este, in definitiv, considerabil. il socotim cel din urma dintre poetii nostri care s-au lasat ascultati. A declamat si a fost urmat de cor. Jovial si expansiv, revarsat si bonom, cu clipiri sirete si complice, d-sa da romantei un stil simili-modernist. Astfel titlul pirandellesc al recentului volum pare a invita pe cititor sa mediteze asupra tainei scriitoricesti. Ca om de teatru, autorul e dintre acei care de altfel au experimentat tehnica dramaturgului italian si problema raporturilor dintre esenta si aparenta persoanei omenesti. Autorul pare a se descifra pe sine insusi, intr-un sens invers. Pluralitatii deconcertante a omului de litere, pentru descifrarea caruia se propun solutii multiple, d-sa substituie dezlegarea cea mai simpla .[. . .]. Verva improvizatiei si accentul ei direct oral sint trapele ce-si intinde sie insusi autorul : motive lirice, cu un potential de sensibilitate reala poate, convertite in monoloage nesubstantiale. Poezia lui Ion Minulescu nu corespunde nevoii imanente a sufletului, de reculegere si interiorizare. Dar daca dorinta sau ambitia sa literara este de a realiza un proces sufletesc rasturnat, de a scoate pe cititor din starea morala interiorizata, oferindu-i un ospat de cuvinte si de voie buna, autorul si-a atins scopul.
(Serban Cioculeseu. Aspecte literare contemporane. Bucuresti, Edit. Minerva, 1972, p. 141. 143).

"[]. Poetii noi, poetii zilei, priviti, cum am spus, dintr-o tara laturalnica, pina la care noutatea ia ceva timp ca sa soseasca, ultimii poeti, cum am vazut ca dorea d. Minulescu, erau urmasii marilor simbolisti si anume : Gustave Kahn, Stuart Merrill, Max Elskamp, Moreas (inainte de Stante), Rollinat, Rodenbach, Viele-Griffin etc, etc.
Izvoarele d-lui Minulescu, in adevar, se gasesc in aceasta zona secundara a simbolismului francez, dar o zona cu rol principal pentru popularizarea motivelor simboliste. Ne rezervam sa facem dovada cind vom avea timp si loc mai mult. Deocamdata ne multumim cu simpla indicatie filia-tiva a poetului nostru, ale carui motive se pot identifica cu mare usurinta.
Ele sint chei misterioase si cifre fatidice, cu rostul de a sugera taina universala, de care se simte orice om cuprins citeodata, si mai sint galere si naufragii, al caror simbol tinde sa semnifice initiative omenesti interzise de destin, si fluvii, a caror sonoritate e pusa sa destepte si sa exprime in acelasi timp miscarea comuna a sufletului omenesc de a evada din geografia ce i s-a sortit, daca nu si pe aceea de a scapa din marginile robitoare ale trupului. Poetii numiti mai sus au exprimat si popularizat toate aceste motive lirice.
Ceea ce, la d. Minulescu, este cu totul caracteristic, e combinarea motivelor aratate, care tin de adincimea subconstienta a sufletului nostru, cu o facilitate formala, aproape dinr-o data memorabila sau, mai bine zis, memorizabila si care face ca nici o turburare sa nu cuprinda pe cititor, desi materia lirica este, atit intentional cit si prin natura ei, turburatoare. Abia daca ritmurile poeziei d-lui Minulescu incretesc, cu o unda aproape insesizabila, suprafata constiintei noastre, ceea ce insa nu inseamna ca ele nu au nici o putere.
Critica mai noua nu s-a aratat prea dispusa fata de acest lirism usor, exprimat printr-un mare surplus de cuvinte. Si ni se pare curios faptul, deoarece critica de azi are mari si dovedite slabiciuni istorisite; si nu alta trebuie sa fixeze rolul d-ului Minulescu in istoria spiritului public fata de poezie. Caci, fara indoiala, ca memoralizarea imediata, pe baza de oupletism formal, a poeziei sale, in cercuri largi de cititori, a primenit public de romantismele nesuferite ale epocii, pregatindu-l sa primeasca mai tirziu indraznelile substantiale..
(Vladimir Streinii, Pagini de critica literara, V, Bucuresti, Edit. Minerva, 1977, p. 40-41).

"[] Nostalgiile se desfasoara in cadrul unui peisaj de vis, vazut intr-un raoursi deformant si redus la citeva dominante intretesute de artificii. E un decor vag medieval, gotic sau exotic ; un decor fara finalizari precise, colorat in tuse violente sau spalacite si supus unei rigori de simetrii fatidice. In acest univers de lumini orbitoare si de penumbre, flori rare imbobocesc si raspindesc parfumuri inabusitoare si grele otravuri. Titlul de Pastel mecanic, cum se numeste un poem al lui Minulescu, se potriveste, mai mult sau mai putin, tuturor peisajelor sale, care sint, prin excelenta, stari de suflet si sugereaza anume atmosfere ivite sub impulsul unor dispozitii interioare : singuratate, oboseala, plictis, melancolie, morbideta. Or, fata de aceste nostalgii patimase, rataciri si disperari apasatoare, eul liric aspira sa-si refaca unitatea fiintei sale si sa se defineasca []. Procedeul favorit al lui Minulescu este sugestia muzicala. Realizata din tuse disparate si dispusa in mozaic, in care imaginile stilizate se impletesc din broderii de legenda, accesorii de atelier, reminiscente de lectura, abstractii personificate, nume proprii de poeti, de pictori (Cezanne, Gauguin), si de personaje istorice, poezia sa, lipsita de orice unitate intelectuala, reveleaza insa o puternica unitate de ton si se iasa regizata de un sort de logica de atmosfera, inscriind intregul ca intr-un val de vraja. Versificatia si stilul intensifica procedeele incantatorii. Cutezator, Minulescu disloca versul traditional, impunindu-i o noua grafie; poetul se straduieste sa sparga asociatiile invechite ale formelor verbale, considerate poetice, introducind in trama versului sau un mare numar de neologisme (galicisme) purtatoare de nuante inedite sau stranii, multiplicind refrenele, laitmotivele, asonantele si cadentele. Ritmurile si rimele se succed in cascade si zamilesc o retorica eleganta, declamatorie si manierista, concomitenta cu o muzicalitate foarte melodica, pe care o recunoastem dintr-o mie, si care, fara a fi prea complexa si nici prea subtila, ramine sugestiva si isi pastreaza inca nuante din propriu-i farmec.
(B. Munteano, Panorama de la littarature roumaine contemporaine, Paris, Editions du Sagittaire, 1938, p. 261-262).

"[. ..] Lirica lui Minulescu e in marginile celui mai autentic simbolism si daca ea a placut vulgului, acest fenomen urmeaza a se lamuri si explicatia nu va fi nicidecum in cimpul versificatiei, fiindca vulgul nu are sentimentul formei si e totdeauna afectiv interesat. Si de altfel poezia lui Minulescu place si omului fin, cu toata grandilocventa ei, si dupa treizeci de ani, ea e inca proaspata, numai usor stinjenita de prea marea concurenta de poeti.
Toate decorurile si ceremoniile simboliste sunt in poezia lui Minulescu ; mistica numerelor din Maeterlinck [.. .], scheletele, sicriile, cavourile post-baudelairienilor [], corabiile, galerele, yachturile, garile, ploile, spitalele, adverbele majusculizate Ieri, Miine, numele proprii fastuoase, exotice (Bassora, Ecbatana, Cordova). Totusi unda mistica, senzatia de putrezire si boala, tristetile mortale nu se realizeaza si poezia ramine in genere luminoasa, aproape joviala. Secretul ei e in aspectul care a atras vulgul. Este de amintit ca multi poeti francezi, chiar dintre simbolisti, erau niste simpli "chansonnieri care se produceau cintind sau zicind prin cafenele, la Chat noir sau la Quat' z-Arts, productiile lor [].
"Romantele pentru mai tirziu ale lui Minulescu erau chiar niste romante, ca si multe clin poeziile lui Eminescu, si, ca si .acelea, in ciuda unor complicari culte, Intemeiate pe o formula simpla fara de care v nu poate fi cistigat. Temele romantei sunt : parerea de rau de a nu fi inteles de iubita, solemnitatea despartirilor, jalea de a muri fara a fi trait indeajuns, temele in sfirsit ale poeziei populare, ale lui Eminescu, ale oricarui cintec de lume.
Poezia minulesciana e stapinita de aceste motive. In ea intilnim "amanti, in cautare de "iubire-adevarata, despre a caror dragoste "stie lumea toata. "Amantul invita pe "amanta sa ramina cu el "toata seara, nefagaduindu-i nici o statornicie, incredintind-o ca nu-i nimeni "sa ne vada si sa ne-auza, ca totul se uita pe lume ; absolvind-o in schimb de presupusa necredinta. Tonul e fanfaron si teatral, ca al oricarei romante de altfel (care e un mijloc de insinuare), insa are impreuna cu romanta populara vibratia emotiva, cel putin momentan sincera. Sentimentalismul lui Minulescu este batator la ochi, contagios, si asta a cucerit indata pe cititorul simplu, de loc incurcat de obscuritati, devreme ce romantele sunt prea adesea absurde. E deajuns ca aluzia la situatiile mentare este clara. Cel putin vom putea invinui aceasta poezie do facilitate, ca si romanta lui Traian Demetrescu. Aici insa intervine arta. Eminescu, pastrind liniile simple sentimentale, intorsese cantecul spre mitologie si meditatia universalului; Minulescu, mai terestru, il tratea/a estet, de altminteri asa cum va proceda in genere poezia moderna (pe urmele lui Eminescu) cu folklorul, punind mai multa coloare si stingind claritatile.
El pune in actiunea de fascinare prin sentimentalism, o grija excesiva, la modul misterios, care cu toata teatralitatea si cu un usor comic inclus in orice mistificatie, ineinta prin ineditul contrastului.
(G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent, Editura Fundatiilor pentru literatura si arta, Bucuresti, 1941, p. 613-614).

Poeziile poetului Ion Minulescu