Poezia Impas - comentariu

Inclus in volumul antologic A.B.C. din 1973, poemul Impas indica maniera antimetafizica a poetului in tratarea unei teme metafizice precum ratacirea in labirint.



"Impasul" desemneaza, in acest caz, drumul fara iesire. Motivul ordonator al poemului este - ca si altadata in poezia lui Leonid Dimov - calatoria, o calatorie cu masina pe soseaua nationala ("peste targuri").



Omul aflat in "impas" conduce o masina in viteza, intr-o noapte de vara, precipitandu-se catre o destinatie necunoscuta. Fisura onirica este sugerata de la bun inceput: omul nu stie sa conduca, desi e uluit de viteza:

"Cum mai alergau rotile de cauciuc!
Desi nu stiam sa conduc
Masina si tremuram ori de cate ori crestea
Vreun alt vehicul in fata mea".
Personajul liric adopta ipostaza unui Tezeu modern care, contrar mitului, ramane prizonierul labirintului circulator. Firul Ariadnei este figurat aici de "naframa vie" a soselei:

"Plutea
O naframa albastruie peste sosea
Cat era ea de lunga
Se valatucea peste targuri ca o punga
Pentru a se desface-n rotogol,
Neprihanita, pana dincolo de pol.
Era o naframa vie,
O anomalie".
La un moment dat, drumul intra in ceata, "o ceata laptoasa" matinala, care sterge limitele dintre realitate si irealitate.



Astfel, lumea reala si lumea onirica, "analoga", se suprapun, incat alienarea (ca stare mentala) este resimtita la fel ca o suferinta fizica:

"Cu mici surprize zvarlite din masinile vecine
Cu vaietul meu, ca ma doare si pe mine,
Si ma rasucesc la volan si ma-nabus de ciuda,
Ma tin de caiafa, de raie, de iuda".
Drumul fara iesire este pus, de-acum, sub semnul culpabilizarii, intr-un sens moral rasturnat:

"Imi spun ca numai eu sunt de vina,
Ca mai era doar o serpentina
Si, daca stiam cum s-0 cotesc
Era greu sa nimeresc
Atat de irevocabil si de precis
in ceata asta ca de lapte prins".
Ca si emirul din pustia macedonskiana a Noptii de decemvrie, calatorul nocturn al lui Dimov nu accepta calea ocolita de compromis, nu stie "s-o coteasca".
Chiar daca tinta pare din ce in ce mai indepartata, el intretine increderea in ideal, intrevede iesirea spre zona de echilibru (spirituaL), convins ca va ajunge la "semnul" calauzitor:

"Si totusi, imi zic, odata si odata
lot am sa ajung la semn, la sageata
Si-am sa ma-ndrept catre burgurile hiperboreene,
Catre cumpene, catre profiluri de echilibru, catre peneplene".


In ordinea inversata dintre cauza si efect - specifica poeziei dimoviene -, finalul poemului reliefeaza motivul evadarii simboliste, in registru parodic insa:

"Si totusi, am zarit limpede, de sus,
Drumul, ducand departe in sensul opus
Acelor acelui ceasornic urias
Cu axul infipt in Marele Oras
Aflat in centrul tuturor acestor mizerii".
Calatorul lui Dimov evadase din Marele Oras alienant, coplesit de "mizerii" - figurand, in fond, fuga de sine -, dar s-a infundat in labirint. Ultimul vers sugereaza insinuarea nesigurantei, inceputul de frica al ratacitorului pe caile sinuoase ale vietii:

"Dar poate c-ar trebui sa ma sperii!"

Poezia lui Leonid Dimov transmite nealterata gravitatea trairilor, chiar daca totul pare un joc de-a viata sau un joc de-a idealul, fiindca "jovialitatea poetului are un secret fior tragic" (Mircea lorgulescU). Predispozitia ludica este marcata stilistic prin uzitarea rimei simple, rima imperecheata si de obicei feminina, si, in genere, prin constructia retorica despodobita, asa cum este comparatia banala, in termeni uzuali: naframa "ca o punga", ceata "ca de lapte prins".
Aparenta simplitate a stilului este contracarata, mai totdeauna, prin constructii savante, adeseori oximoronice, de genul "anomalie luminoasa si turbionara", "hohote stapanite", "burgurile hiperboreene", "atat de irevocabil si de precis" etc.

Poeziile poetului Leonid Dimov