Cantecul calatorului in toamna - comentariu Lucian Blaga

Poem al toamnei traite ca stare de spirit, ca asumare a anotimpului-varsta, Cantecul calatorului in toamna face parte din ciclul Varsta de fier. Motive blagi-ene recurente sustin aceasta metafora a ploii si zvonului melancolic de talanga, amintind sonoritatile peisajului eminescian idilic.



Sentimentul alunecarii in poezia nostalgica a toamnei e sugerat prin difuzia fenomenelor si prin ratacire ca jale si neliniste. Ploile, freamatul frunzisului paltinilor, ceturile sunt semnele toamnei; acestora li se asociaza jalea, mahnirea, plansul si sentimentul secatuirii apelor interioare ale eului.



Elegiaca, starea de intomnare a sufletului e extensia unei asezari cosmice a fenomenelor, dispuse pe orizontala ratacirii. Prezenta eului in acest cosm reverbereaza dinspre / spre natura:

"Mi-au secat pleoapele
si-n inima apele. II Doar cand urc poienele
mi se-ncarca genele II subt amiaza fierului
de picurii cerului. II Plang spre zarea dorului
cu lacrima norului".
Urcarea poienelor e simbolica - ea contrazice traseele ratacirii. Comuniunea, ca in folclor, e situata in zarea dorului, a acelei stari spiritual-poetice care "descrie" universul prin puterile sufletesti ale omului si contamineaza fiinta de vibratia universala. Ambiguitatea serveste o idee metafizica: aceea a consubstantialitatii elementelor naturii, implicand fiinta umana intre acestea.



Astfel, toamna nu mai este un anotimp masurat doar de ceasul cosmic, ci esentialmente unul masurat afeaiv, de un ceas uman care si-a modelat ritmurile dupaenergia pasiunii:

"Plang spre zarea dorului
cu lacrima norului".


In acceptie panteista, fiinta isi asuma natura si se lasa traita de natura in fiecare pulsatie a existentei sale fragmentare, dar proiectate in eternitate. Elementele universului blagian, constituind o mitologie a fiintei situate pe orbita ciclurilor cosmice, fac parte dintr-o ordine desavarsita a fragmentelor: anotimpurile vin in spatiul sufletesc sub aceeasi "logica" si semnificatie: nastere, crestere, apogeu, decompensare, moarte.



Ritmurile pot fi diferite. Totusi, ciclurile cosmice, repetitive, ofera modelul atat al existentei umane limitate in timp, cat si al erelor.



Expresia poetica e metaforic-simbolica. O solemnitate discreta, melancolica predispune toate fenomenele la constiinta de sine si, deci, la constiinta propriei finitudini. Daca melancolia e sentiment cosmic, ca la Eminescu, atunci starea metafizica e legata de iubirea universala care unifica fenomenele. Plansul cosmic vine din interiorul fiintei umane; apele inimii izvorasc din cer. Acesta este sensul biunivoc al rotirii universale.

Poeziile poetului Lucian Blaga