Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - comentariu Lucian Blaga

Arta poetica ce deschide volumul Poemele luminii (1919) e unul dintre cele mai cunoscute texte programatice din literatura noastra. A fost publicat initial in "Glasul Bucovinei", in ianuarie 1919, apoi in "Renasterea romana", in martie 1919.



Doua dintre liniile definitorii ale creatiei blagiene se fixeaza de la acest prim volum: interferenta intre poezie si filosofie si alternanta celor doua ritmuri sau tempouri interioare caracteristice - avant si contemplatie, "flux si reflux", cum le numeste poetul insusi. Aceste doua masuri launtrice sunt doar in aparenta contradictorii, caci ele apartin aceluiasi elan al cautarii si aceleiasi aspiratii de dez-marginire, de contopire cu Marele Tot.

Regasim in acest poem, anticipata in parte, asa-nu-mita teorie a "minus-cunoasterii" din Eonul dogmatic. Ideea era deja conturata in 1915, fiind formulata in perioada elaborarii poeziei in felurite moduri:

"Datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare", scrie poetul in Pietre pentru templul meu.



In Trilogia cunoasterii, Blaga punea in relatie conceptele de "cunoastere luciferica" si .cunoastere paradiziaca".
Gandirii paradiziace, rationale, ii e refuzata cunoasterea autentica, atingerea esentelor si a misterelor. Pentru omul primordial lumea era un univers unitar, integrator, ale carui reprezentari purtau marca simbolismului, a exprimarii simbolice, sintetice.



In efortul de a reface actul divin al creatiei, omul incearca sa reconstituie limba originara, aceea creata de Dumnezeu. Cuvintele originare, astazi uitate, au construit lumea. Neputand recupera aceasta limba originara, omul a re-numit lucrurile carora le uitase numele. "in «limba pierduta», in care Dumnezeu a dat nume lucrurilor, omul sfinteniei nazuieste spre «cunoasterea paradiziaca», in masura in care fiinta lui insusi tinde sa se confunde cu fiinta lui Dumnezeu" (E. Todoran, Lucian Blaga. Mit. Poezie. Mit poetiC). Astfel, efortul poetului e acela de a proiecta "in misterul lumii un inteles, un rost, si valori care izvorasc din cele mai intime necesitati ale vietii si ale duhului meu. Omul trebuie sa fie creator - de aceea sa renunte cu bucurie la cunoasterea absolutului" (L. BlagA). Asadar, cunoasterea absoluta (si a absolutuluI) raman si trebuie sa ramana apanajul exclusiv al divinitatii.

Poemele luminii sunt scenarii cosmice, in ton de bocet si descantec. intre ele, Eu nu strivesc corola este expresia viziunii poetului asupra lumii si a atitudinii fata de "corola de minuni" - imagine a rotundului, simbol al perfectiunii lumii, "alcatuire armonioasa de splendori" (George Gana, Opera literara a lui Lucian BlagA). Corolei de minuni ii corespunde .nepatrunsul ascuns in adancimi de intuneric", "fondul substantial absolut al lumii, a carui prezenta indaratul lucrurilor accesibile simturilor le transforma in tot atatea «minuni», le incarca de «taina»" {ibideM).

Atitudinea eului liric fata de aceasta lume-corola e definita de iubire, sentimentul amplu si generos de "sporire a tainei".


La nivelul discursului poetic, observatiei privind afirmarea unei idei prin negatii i se adauga aceea privind valorile simbolice ale unor semanteme precum: lumina, florile, ochii, buzele, mormintele. Fata de sensurile luminii din celelalte poeme ale volumului, aici se figureaza acela de cunoastere: se naste acum o opozitie transanta intre "lumina mea" si "lumina altora", definind doua tipuri de atitudine - aceea a cunoasterii de tip poetic si a cunoasterii de tip rational.

Lumina e una dintre metaforele revelatorii cu valori polisemantice. Implicand sensul de reflectare in constiinta, de revelare (a sinelui si a misteruluI), de transfigurare, de creativitate, de iubire prin spirit, lumina devine una dintre metaforele centrale ale imaginarului liric blagian.

"Nu strivesc", "nu ucid" sunt negatiile a ceea ce savarseste mintea, in efortul ei de cunoastere, "sugrumand" vraja "nepatrunsului ascuns
in adancimi de intuneric".
"Sporind", "imbogatind" lumea prin adancirea tainelor ei, a misterelor ei sfinte, a neintelesurilor ei, poetul isi asuma prin iubire si prin "energia" privirii sale frumusetea acesteia:

"si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare
sporeste si mai tare taina noptii,
asa imbogatesc si ei intunecata zare
cu largi fiori de sfant mister
si tot ce-i ne-nteles
se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari
sub ochii mei -l caci eu iubesc
si flori si ochi si buze si morminte".




Misterul, poezia, fascinatia universului traiesc in vecinatate. De aceea, cunoasterea poetica e mai degraba integratoare, caci lumea devine obiect al aproprierii prin amplificare, dilatare, sporire a adancimii sale. Nici una dintre dimensiunile experientei, ale cunoasterii nu se supune incercarii de fragmentare a lumii, ci aceleia de potentare, integrare a tuturor dimensiunilor - de la univer-sul perceput senzorial, la expresia verbala si proiectia in eternitate {"si flori si hi si buze si morminte").



Purtator de lumina, eul liric se situeaza in ipostaza contemplatorului fascinat de intregul absolut, intre ale carui "fragmente" {flori, ochi, buze, mormintE) se numara si el.

Lumina mintii si lumina iubirii sunt, asadar, cele doua tipuri de cunoastere ntre care poetul opteaza ferm. Lumina iubirii restaureaza ipostaza originara a mului, aflat in fata unui univers perceput senzorial si afectiv, global, a omului care identifica intre dimensiunile existentei sale si cele ale Cosmosului corespondente perfecte si misterioase.



Lumii de semne cunoasterea poetica tinde sa-i amplifice "spatiul de rezonanta" (Ion Pop, Lucian Blaga - universul liriC). Poetul, constiinta interogativa, "se propune ca prezenta eminamente nocturna: lumina lui e lunara, feminin invaluitoare, soarele blagian este un soare de noapte, emanand o lumina ce se lasa ca si contaminata de intuneric" (ibideM).



Asadar, poezia "se reveleaza" ea insasi ca unica "solutie" de amplificare a isterului, tainei lumii (ascunse si inaccesibile din pricina vicierii sau a pierderii entei limbajului originaR). Abstractizarea limbajului, in lumea moderna, a fost coincidenta acestei pierderi. Cunoasterea, in general, a presupus "uciderea" tainelor, distrugerea misterului.

Esteticii expresioniste ii sunt proprii, in acest poem, raportarea eului la perspectiva cosmica, ilimitata, elanul vitalist si spiritual, "eliberarea" sentimentului, a atitudinii afectiv-senzoriale, situarea energica in fata agresivitatii lumii -exprimate intr-un limbaj de o expresivitate simbolic-metaforica. Versul liber, ingambamentul, acumularile prin adverb repetitiv ("si si") sustin ceea ce, la nivel conceptual si expresiv, se constituie ca metafora revelatorie, ca viziune asupra lumii, refuzand limitarile.

Poeziile poetului Lucian Blaga