Poezia Cantecul spicelor - comentariu Lucian Blaga

Peisajele stilizate blagiene, in limitele autohtonismului, dar cu iradieri ale unei polisemii originale, transcend adesea spre spatii fie abisale, fie astrale. Ultima perioada a creatiei poetului impaca din nou contrariile, revenind la motive ale primei varste poetice. Starile de tristete metafizica, de neimplinire si tagaduirile din volumele anterioare (in marea trecere sau La curtile doruluI) cauta acum salvare in investirea realului cu atribute mitice, onirice, in care formele capata valoare de semne. Nostalgiile primesc conotatii ale iluminarii, ale spargerii orizonturilor. Focul, arderea redevin motive centrale, iar elanurile erotice consoneaza cu tainele lumii, tinzand spre atingerea semnelor sacrului.

Titlul volumului e reiterat partial in cel al poemului. Cantecul focului si Cantecul spicelor sunt metafore simbolice a caror poeticitate se dezvaluie in campul conotatiilor acestor poeme. Cantecul e limbajul unic si divin care stabileste relatia intre regnuri.



Atractia universala in ritmurile vietii, sugerata aici prin dorul de moarte, pentru a patrunde in alt ciclu vital, ar fi una dintre ideile propuse chiar de primul vers al poemului:

"Sp/ce/e-n lanuri
de dor se-nfioara, de moarte,
cand secerea lunii pe bolta apare".
Ideea se sustine si prin simbolistica lunii, din care se retine semnificatia de astru al ritmurilor vietii, simbol al timpului care trece, divinitate masculina la popoarele nomade arabe (cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simbolurI).



Ecourile mitice si basmice, elementul popular in limbaj, cu nuanta arhaica, se pliaza unei viziuni moderne.

Identificarile stabilite fara echivoc nu sting inefabilul metaforei simbolice. Spicele, "fete-n vapaie" cu parul de aur, si luna, .zeul din zare", sunt imagini pretext. Citit ca aspiratie erotica, acest dor de moarte prin lumina (de luna) ramane pricina .tristetii celei mari".
Lumina si fierul pamantului devin, astfel, "instrumente" ale mortii ca apunere si, in acelasi timp, materializari ale functiilor active in nunta elementelor ce apartin terestrului si astralului, nunta care inalta, care transcende terestrul catre celest.



Creator de mituri el insusi, Blaga compune un "epos" in care se inscriu fenomene ce tin de lumi aparent distantate, unificate, insa, prin atribute ale umanului: dor, vorba, tristete. Iar umanului ii este deschisa calea aspiratiei spre absolut. Natura vegetala, terestra, fixata in acest spatiu, tinde prin atingerea luminii sa depaseasca aceasta limitare. Incompatibilitatea celor doua "fenomene*, unul pasiv si altul activ, se rezolva imaginar, in planul aspiratiei, prin moarte - implinire erotica.



In spatiul sacrului, erosul ordoneaza elementele si le umanizeaza. Arderea erotica a .fetelor cu parul de aur" e inca un atribut care le predispune apropierii de astrul luminos nocturn:

"O vorba-si trec spicele - fete-n vapaie:
Secerea lunii e numai lumina -
Cum ar putea sa ne taie
pe la genunchi, sa ne culce pe spate, in arderea vantului?"

Ideea neimplinirii erotice are, insa, ca in poemul Luceafarul, semnificatie tragica, ascendenta. Destinul terestru ("// s-a menit"), in ciuda limitelor sale, presupune aspiratie, tendinta de inaltare, de transcendere - metafizic vorbind -, chiar daca aspiratia nu devine realitate. Sansa inaltarii (a depasirii limitelor propriei conditiI) exista latent in starea de dor, de tentatie a absolutului - prin definitie intangibil. Ochii fetelor tanjesc dupa lumina lunara, fascinati de moarte.



Ideea de multiplicitate (redata si de pluralul spicelE), asociata feminitatii, inchide in ea pe aceea a fecunditatii si, mai ales, a umanului ca specie (pe care si identitatea de nume a celor doi muritori in poemul eminescian o sugereaza). Fetele atinse de zburator, iubind, mor in lumina.



Frumusetea textului se justifica prin calitatile formei contrase, condensare de sensuri adanci, expresie punctata de metafora si simbol, de personificare si epitet inedit. Versul cu un ritm interior subtil, sustinut de ritmul muzical exterior cu alternanta amfibrahului si dactilului, rima incrucisata, presupun elaborarea ideii poetice intr-un discurs cu o anume solemnitate patetica, uneori senzuala, specific blagiana.

Poeziile poetului Lucian Blaga