Poezia lui lucian valea Lucian Valea

Atunci cand, in 1972, a aparut intoarcerea lui Don Quijote, nu a existat, cred, vreun comentator care sa nu fi semnalat faptul ca acel volum venea dupa o tacere editoriala de trei decenii. intr-adevar, Lucian Valea publicase in 1941 Matanii pentru Fata Ardeleana, iar in anul urmator Intoarcerea langa pamant. Un debut precoce, pe care cativa dintre criticii importanti ai vremii (printre care Octav Sulutiu, Perpessicius, Petru Comamescu) il semnaleaza cu simpatie, iar altii il saluta cu entuziasm, situandu-l pe foarte tanarul poet in imediata descendenta a lui Goga si Aron Cotrus si prezicandu-i o cariera fulguranta. Singur Petru Comamescu ridica un semn de intrebare ("ipoteze optimiste pot fi sustinute la fel ca si celelalte), surprins de marea usurinta a versificarii, de firescul cu care erau asimilate influente din cele mai diverse. Ceea ce nimeni n-a prevazut atunci era ca poetul, dupa ce va ramane multa vreme, ca si altii din generatia sa, in afara vietii literare, va sterge cu buretele acel debut furtunos, ne mai reluand niciodata poeziile din primele doua plachete, socotindu-le prea strans legate de o anumita conjunctura istorica: avem a face cu un caz nu unic. desigur, dar oricum putin obisnuit de renuntare totala la una din ipostazele deja constituite ale propriei personalitati, aceasta ruptura implicand decizia de a-si afla si impune - pornind, practic, de la zero - o noua identitate poetica. Despre aceasta din urma va fi vorba in cele ce urmeaza, respectand vointa autorului si facand abstractie de perioada inceputurilor.



Reluand cu insistenta, in cartile publicate din 1972 incoace, cateva teme. Lucian Valea si-a asumat riscul de a oferi criticilor elemente imediat utilizabile in alcatuirea unui schematic portret-robot. E, mai intai, prezenta unui spatiu in egala masura geografic si spiritual, localizat in zona muntilor Rodnei, tinut unde poetul se reintoarce dupa indelungi peregrinari si pe care il regaseste cu un sentiment de jubilatie si de intensa participare afectiva. Existenta acestui spatiu transilvan, cu tot ceea ce implica el (peisaj specific, atmosfera, traditii, datini etc.) aduce dupa sine si, totodata, pune si mai apasat in evidenta tema continuitatii, a implicarii intre istorie si a dependentei de un destin ce asculta de ,,/egi/e neamului. in sfarsit, a treia tema omniprezenta in poezia lui Lucian Valea este aceea a fericirii domestice, poetul facandu-si un titlu de glorie din a exalta atat bucuriile vietii conjugale, cat si miracolul paternitatii.

Nu voi insista asupra acestor aspecte, nu pentru ca ele ar fi lipsite de importanta (nici n-ar putea fi astfel), ci fiindca ele au fost situate exact de catre, practic, toti comentatorii liricii lui Lucian Valea. Toata lumea, spre exemplu, a fost de acord in a recunoaste ca autenticitatea si sinceritatea sentimentelor precum si franchetea rostirii confera credibilitate si pregnanta unor motive care, in contextul poeziei modeme, sunt pasibile sa capete un usor aer vetust, anacronic. Nu intamplator s-a vorbit, cu indreptatire, de un "traditionalism mai mult tematic, cultivat nu fara o anume ostentatie si contrastand cu disponibilitatile reale ale poetului. Asupra acestora as vrea sa ma opresc mai pe larg, pentru ca aici surprizele sunt si multe si placute, relevand un poet care nu numai ca isi recunoaste perfect "meseria, dar are remarcabile resurse, printre care, nu in ultimul rand, umorul si ironia.



Voi incepe prin a consemna capacitatea de adaptare la teme si registre din cele mai diferite. Nu e vorba de a identifica, asa cum s-a facut uneori putin cam pripit, "influente (Blaga, Arghezi, Bacovia etc); ele, indubitabil si inevitabil, exista, dar importanta mi se pare priceperea poetului de a exploata anumite structuri (tematice si prozodice) si de a se distanta - operatie ce presupune inteligenta artistica - de model. Sa admitem ca il "recunoastem, spre exemplu, pe Bacovia in: "Culorile se sting si-n parul tau; / Intra-n declin si ele si migreaza / Ca lupii trec parerile de rau / Prin amintiri. Si-i frig. Si burniteaza! {Toamna); dar in textul intitulat Provinciala referinta la Bacovia e explicita (modelul e, asadar, "denuntat si, pe de alta parte, atmosfera bacoviana e deviata, imperceptibil, catre parodie prin introducerea unor elemente, atat de decor cat si de limbaj, distonante:



"Ploua, in targ, de doua saptamani -

suvite de-apa cad ca niste zdrente.

Stam langa geam. de-acum tot mai batrani

si tot mai tristi, in propriile - absente.

(). Ploua pe blocuri, ploua pe dugheni -

cocosi de tabla canta cucurigu.

Peste ardei, peste lipoveni.

greu burniteaza si se lasa frtgu.

La hala s-a facut de-acum tarziu

pe halcile de carne-nsangerate

si-n toate-i un universal pustiu -

miroase piata a eternitate.



Si ca-n Bacovia, dupa oblon,

sa ma inchid, ma-ndeamna, sceptic, ploaia

cand prin fereastra, ochiul de neon,

imi suspecteaza, indiscret, odaia.



Atunci insfac o carte de praf,

ori spre televizor ma-ntorc cu ura -

in western e-un serif cam pus pe caft

Jon Wayne -il recunosc dupa atatura. ().



Pecetea lui Arghezi e, probabil, prezenta in:



"Si mortii nostri sub cenusa

cum misuna s-ar auzi

si cum deschid spre noi o usa



si n-am mai fi, si n-om mai fi! (Va fi)

- dar in Rugaciune lapidaritatea expresiei si ingenioasa speculare a polisemiei termenului central imprima textului o individualitate certa:



"Nu mi-a ramas intre am fost si sunt

decat o limba-ngusta pe pamant

Te rog da-mi cartita-ndarjirea ta

si-aceasta limba s-o mai pot sapa!



lata si o Bucolica, unde savoarea si concretetea notatiilor ne poarta, pe nesimtite, din lumea lui Fundoianuin aceea a lui Emil Brumaru si Petre Stoica: "Fericita trebuie ca esti acolo la tara, acum / cand e vremea indeletnicirilor domestice de / toamna - cosuri mari cu prune ca bruma / stau insirate in jurul tau, asteptand sa / devie parfumate magiunuri - rosii carnoase / viseaza duios la starea lichida a bulionului, / inrosindu-se parca si mai mult de placere - / vinete si ardei dispar iute sub cutitul tau / strasnic si zacusca, provocatoare, opreste in loc / trecatorii pe strada () clocoteste, pe plita batrana, in pantecoasele / oale, tot soarele verii - de aburi, bucataria / inalta ca un pisc presimtit printre ceturi -() Nu cunosc destin mai fericit, in clipa aceea, / decat al borcanelor tale, care asteapta, / spalate si stralucitoare, in camara! In Stampa, chiar daca filtrele livresti isi vor fi avut rolul lor. perceptia e proaspata, vibratia autentica, imaginile au expresivitate si coerenta: "Se face tot mai toamna in fructe / si tot mai tarziu in frunza padurii - / pomii trimit prin ciudate conducte / aromele verii spre cerul gurii. () Soarele e cu noi tot mai bland, / ne cerne o lumina de aur prin membre - / peste fruntile noastre, imperial fluturand / lungi esarfe, trece bunul septembre. // Dulce e clipa cea de azi - / cum va fi clipa de maine tu nu stii: / roscovana sta luna in varfuri de brazi / ca o pasare-n bataia pustii. In largul sau atunci cand se desfasoara pe spatii mai intinse si in albii prozodice traditionale, poetul e la fel de dezinvolt in compozitiile concentrate, voit prozaice, al caror centru de greutate se afla in "poanta imprevizibila, maniera pe care la noi a consacrat-o, cum stim, un Marin Sorescu; iata doua exemple in acest sens: "In fiecare zi / inchid / in ceasornicul meu / un greiere: // Lucidule, /il implor. / transforma-mi trecerea/in cantec! (Mit //); "Nu te osteni sa descoperi, iubite, / de la care strabuni ni se trag unghiile / cu care ne sfasiem vietile. / cu care ne insangeram inimile. // Mult mai important pentru noi / este sa le folosim cu rabdare, ca sa le putem lasa mostenire / copiilor nostri cat mai tocite Dupa cum - iar aici surpriza e si mai puternica - intalnim poeme in care avem senzatia ca recunoastem atmosfera vatuita, gesturile lente, ceremonialurile rafinate din poezia lui Mierea Ivanescu. nelipsind nici jocul metatextual (citatul, paranteza), nici decorul livresc, nici afectarea incapacitatii de a spune totul pana la capat, de a gasi cuvintele nimerite: "«Sunt zile cand fotografiile tale nu-mi mai / ajung - atunci incerc sa-mi inchipui ce / faci si te vad stand la masa de scris, langa / veioza albastra, cu ceasca de cafea aburind». // Iarta-ma, dar imaginea mi se pare livresca mai / intai ca veioza nu e albastra (ai uitat oare / mica noastra veioza metalica?) iar cafeaua / nu abureste - o beau mereu rece - in ce ma / priveste, umblu nebarbierit. in zilele cand nu / esti cu mine -in odaie, e o dezordine dulce -/ de plimbarile mele, covorul s-a subtiat / ingrijorator ,; (Precizari); "Sta neclintita langa etajera de carti - despre / intrarea ei nici ferestrele si nici usa nu stiu / nimic - «sezi, ii spun, daca tot ai venit; esti / cam firava si in curand incep ploile - eu ma intorc, / peste cateva zile, in orasul acela si nu pot sa / te iau cu mine -nici nu s-ar cadea sa fiu vazut. / pe strada, cu una ca tine - oricum, sezi si / bea din ceaiul meu macar o inghititura - nu-i / decat o singura ceasca in toata casa» / de abia / sfarsesc si ceasca de ceai se umple de umbra - / peste toate lucrurile, umbra se lasa moale / si dulce () (Sentiment de toamna); "Nu te-nteleg, cand imi scrii: "ce se poate / spune despre o dimineata mai mult decat / ca rasare soarele si ca lucrurile lumii / se vad mai bine-n lumina? - esti sigura? / te intreb - nu crezi oare ca / lumina prea multa le indeparteaza de / noi - le ascunde privirilor noastre, / invaluindu-le intr-o ceata de claritati?



/ devenind ca insasi un fel de intuneric / pentru ele? . (Paradox).



Exemplele de mai sus probeaza, nadajduiesc, convingator atat disponibilitatea afectiva a poetului, cat si virtuozitatea lui tehnica. El stie sa fie si grav si ironic, si "ingenuu si "artificial, sa atace cu aplomb teme majore si sa migaleasca rabdator compozitii miniaturale, sa-si etaleze, cu aroganta faconda, eul sau sa dispara, cu netrucata umilinta, in spatele peisajelor si lucrurilor. E lipsit de complexe fata de formele de expresie mai "naive, de procedeele ce par mai ieftine si la indemana oricui. Intra chiar o anume doza de exhibitionism in alegerea unor solutii facile, de parca poetul ar vrea sa testeze sub ochii nostri modalitati socotite aprioric usor accesibile, de succes la public, dar slab cotate la bursa criticii. Tonul de romanta, recuzita "aproape romantica (e titlul unui poem), atmosfera idilica (Da Cosbuc), iata cateva din modalitatile utilizate pentru a obtine ostentative efecte de anacronism: "Da, vine iama - nu te mai preface, / desi sustii ca toamna-i inca-n toi - / asa esti tu: de cand te stiu, iti place / sa pui doar contradictii intre noi. // Cand eu de pilda, zic ca-i foarte bine, / ca stelele aprind la geam vapai, / tu spui c-aceasta-i lucru de rusine / sa cat la stele, cand am ochii tai Si aici insa, ironia si umorul se strecoara insidios, facilitatea se dovedeste contrafacuta, registrul burlesc se substituie registrului grav: "In parc roteste vantul, un stol de frunzei mici. / pisicile se cheama si miorlaie Ia luna - / gandesc c-ar fi mai bine de-ai fi si tu aici, / sa ascultam Vivaldi si Mozart, impreuna. / De fapt, si-aici e-acelasi universal plictis - / aceleasi seri, oneste, cu-aceleasi seriale. /Ademenesc, in joaca, o javra cu pis, pis / si-mi trec, pe ganduri, palma prin blana ei cea moale (Anotimp).



Dincolo de aceste jocuri practicate cu o simpatica dezinvoltura, poezia lui Lucian Valea ne retine atentia printr-o grauitate autentica, printr-un daca pot spune asa - anume mod de a lua in serios lucrurile cu adevarat serioase. Pe langa temele deja mentionate (spatiul transilvan, sentimentul continuitatii, fericirea domestica etc), voi nota cateva semnificative definitii ale esentei poeziei si ale menirii poetului. Starea poetica apare ca o stare de revelatie: universul e prilejul unei permanente uimiri, privirea poetului regaseste de fiecare data puritatea originara, vocea lui nu face decat sa exprime ("in cantec) mesajele pe care i le transmit "vocile lumii. Pe de alta parte. Poetul este cel care pune ordine in limbaj, recuperand cuvintele iesite din "gravitatia limbii, restabilind sensurile sau descoperind sensuri noi, domesticind ideile, reinventand asadar, limbajul ("acum numai poetul poate sa caute vesminte / sonore acestor nazariri vesnice si / ca la-nceputuri de lume, el sa vegheze / o alta sublima imperechere (Nasterea poeziei). E, se vede usor, o profesiune de credinta care il reaseaza pe Lucian Valea in categoria poetilor increzatori in limbaj, necunoscand blocajul in fata cuvintelor, socotindu-le un instrument docil si maniabil. Aceasta viziune (clasica, in definitiv) legitimeaza si motiveaza discursul poetic, situandu-l sub semnul ingemanat al transparentei si al firescului. O Elegie a cercului poate fi interpretata, in aceasta perspectiva, si ca o figurare simbolica a nasterii poeziei, vazuta ca ordonare si investire cu sens progresive: "«Daca tot trebuie sa fiu cerc / atunci lasati-ma sa-mi / aleg singura golul pe care / sa-l ocrotesc si sa-l inconjor / suav cu perfectiunea mea ideala / si sa-i dau intrupare si sens; / golul acela pe care-l visez inca / din clipa cand nu eram decat / asteptare posibila intre doua puncte / indepartate si singure, / asemenea / stelelor si devenire eram, prefigurandu-mi / sublim, existenta de linie dreapta - / si eram sarbatoare esentiala, un fel de / echinoctiu al punctului»; zise si / pomi o rotire de dans, de fecioara / ori de trestie poate. in jurul / punctului mama, predestinat a fi / centru si golul se ivi superb, nascandu-se / precum Pallas Athena din capul batranului Zeus.



Structura imaginilor asculta de acelasi model coerent si logic. Cateva scurte texte sunt construite in jurul unei singure imagini, cu rol de nucleu; alteori, in poemele cu desfasurare mai ampla, imaginile se grupeaza in serii complementare si contrastante: "De ce, dupa ce ne iubim, pe covor / crini ofiliti de lumina se scutur / si in fiecare crin cu gest rugator / se sinucide, albastru, un flutur? // De ce parul, cand te mangai, ti se face metal / si ma sugruma cu sarmele-i groase / si cand ne bucuram, ce ciudat animal / ne musca, prin came, pana la oase? // De ce oare cand, prin iubire, suim / ca un cantec de orga prin inaltele tuburi / in locul acelui cristal nu gasim / decat un suflet de muchii si cuburi? (De ce?) In general insa, se poate spune ca imaginile ne introduc intr-un univers familiar noua, un univers a carui coerenta nu e amenintata nici atunci cand se stabilesc raporturi noi intre lucruri: pasarile se leagana pe valuri ca niste mici insule plutitoare, stelele sfredelesc tarana, pe ziduri creste o iedera de viscol si fum, surasul iubitei absente se prelinge pe geam etc. Altfel, imaginile sunt mai degraba rare, accentul cazand pe ceremonialul rostirii, pe o retorica, bine pusa la punct, care sacrifica vizualizarea in profitul impresiei. Formula ce mi se pare a defini cel mai bine atmosfera poeziei lui Lucian Valea este aceea propusa de poetul insusi: "ceata de claritati. Claritatile sunt ale simbolurilor, imaginilor, situatiilor lirice, ceata e rezultatul regiei abile, al intrebarilor si indoielilor pe care poetul nu oboseste sa le exprime, cu toate ca stie foarte bine - ni le si dezvaluie cel mai adesea - raspunsurile.

Poeziile poetului Lucian Valea