Atelierele - comentariu Mariana Marin

Intre poetii generatiei '80, Mariana Marin se singularizeaza prin accentele tragice pe care le capata poemele ei in urma confruntarii directe cu o realitate sufocanta si grotesca. Departe de a se refugia in estetic, livresc si intertextua-litate ludica, poemele sale sunt expresia suferintei artistului intr-o societate totalitara. Nu intamplator ultimul ei volum antum se intituleaza Mutilarea artistului la tinerete. Intertextualitatea, ca semn al constiintei artisticitatii activitatii poetice, este intotdeauna incarcata de Mariana Marin cu accente existentiale. Este si cazul poeziei Atelierele, ultima din volumul Atelierele 1980-l984 publicat, recuperator, abia in 1990 din cauza unor puternice presiuni ale cenzurii comuniste ce solicitase modificari radicale in texte, modificari pe care poeta a refuzat sa le faca.

Estetica Marianei Marin isi are radacinile in etica. in timpul sufocant al ultimilor ani ai dictaturii comuniste, artistul nu mai are de ales decat sa se retraga din spatiul sau privilegiat de creatie, atelierul, intr-un cotlon salbatic, populat cu vietuitoarele cele mai umile si mai nefolositoare, renuntand implicit la scris:

"in ateliere va fi de acum intuneric.
Artistul se va retrage in cotlonul sau
napadit de buruieni si pasari
care si-au abandonat prada dupa primul lor zbor,
paianjeni ganditori sau nevinovate bacterii,
palpitand pe scara evolutiei
si invatand astfel graiul jivinelor inseriate".


Dupa retragerea voita a poetei, intunericul care va cotropi atelierele este mai ales cel spiritual, moral. Aceasta decizie irevocabila e determinata de imposibilitatea de a mai crea intr-un timp agonic. Poeta paraseste asadar sfera artisticului, abandonand in acelasi timp si prezenta ei sociala, civica. Dar inca nu poate iesi din viata, din Marele Lant al Fiintei ce se intinde de la bacterii la om si pe care il vedem prezent ca imagine in ultima parte a fragmentului citat. In randul "jivinelor inseriate" se inscrie si omul, Mariana Marin dezvaluindu-ne aici adevarata infatisare a lantului fiintei: el nu este decat un lant al sclaviei. Patima poetei nu va mai fi literatura, creatia, ci lucruri altadata considerate hobby-uri:

"De acum se va putea spune orice
despre patima lui pentru orhidee si fluturi".
Abandonarea creatiei, recluziunea duc in final la degradarea artistului, chipul sau fiind marcat de "ranjetul tamp
care-i umple fata la mirosul vestilor
strecurate pe sub usa".


Ca urmare a acestei retrageri determinata de conditiile vitrege ale creatiei si refuzului declarat al acestei celei mai bune lumi posibile a comunismului, numele artistului nu va mai fi prezent in dictionare. Stergerea personalitatii sale din memoria culturala va fi bineinteles rodul activitatii cenzurii. Doar cativa cititori pasionati, visatorii, de fapt inocentii care nu au inteles raul lumii in care traiesc, il vor cauta in dictionare, convinsi fiind ca valoarea artistului ar trebui sa fie de ajuns pentru a-i pastra numele. Ceilalti, criticii sau, posibil, gardienii unui sistem represiv, deghizati sub imaginea contabililor, ii vor cerceta amanuntit spatiul privat in cautarea urmelor transformarii interioare care a dus la aceasta izolare:

"Altii ii vor cerceta cu lupa ferestrele
dincolo de care nu se stie ce-a aruncat:
minciuna, moralitatea, retorica, spleen-ul?" Majoritatea insa il vor uita si doar astfel, sugereaza Mariana Marin, vor mai putea rade:

"Cei mai multi insa il vor uita;
si daca noaptea in somn
vor fi zguduiti de un ras puternic,
inseamna ca au stiut ce sa uite".
Prezenta artistului este, pentru multi, inoportuna, fiind o garantie a rezistentei unor valori morale pe care ei ar vrea, din teama, lasitate sau, dimpotriva, din interes, sa le elimine pentru totdeauna.

Retragerea poetei reprezinta de fapt ultima scena a farsei grotesti, a vietii in regimurile totalitare. Peste aceasta retragere cade cortina, iar strigatul "Muzica! Muzical", o trimitere intertextuala spre ultima replica a Scrisorii pierdute, capata valente ironice. Nu spre o veselie generala se indreapta poeta, ci spre dezastru. Cel al unei societati intregi si totodata si al artistului, spre nebunie si moarte. in atelierele golite de prezenta artistului, unde nu va mai ramane decat strictul necesar, definitoriu pentru conditia lui de cautator al adevarului si frumosului, eul "onorabil" al poetei, baudelairianul ei geaman ipocrit are revelatia chinurilor insuportabile, repetabile in cazul fiecarui creator autentic:

"Aici, in ateliere,
intre sute de catarge / ganditoare / vor exista de acum
un pat, o masa si hartia
care tocmai iti arde in maini, onorabile!
Pentru ca iata, acum stii si tu: Totul s-a mai intamplat!
Si scalambaiala in spatele oglinzilor putrede;
si problema ferestrei care nu vrea sa se deschida;
si huruitul;
si rinjetul
O, ceas al tainei asfintit de seara".
Ilustrii inaintasi ai poetei, apropriati prin conditia impartasita, nu sunt altii decat cei a caror prezenta este amintita in text prin intermediul citatului, Eminescu si Caragiale.



Tema scrisului care incheie Atelierele se infuzeaza de greutate existentiala:

"Caci orice e poem a (ost uitare
si stingere-n cenusa care l-a aprins".
Poemul, pare a ne sugera Mariana Marin, intretine o relatie dubla - si din acest punct de vedere etern chinuitoare - cu experienta traita: scrierea lui, departe de a fi o evadare din real in spatiul compensator al esteticului, se fondeaza tocmai pe experienta atrocitatilor cuprinse in acest real. Ele nu pot fi uitate si stinse definitiv, pentru ca vor trebui reaprinse la un alt nivel, cel al literaturii.

Poeziile poetului Mariana Marin