Destin - comentariul poeziei

Poezia de dragoste a Marianei Marin, extrem de simpla si directa in exprimare, scrisa intr-un limbaj eliberat de figuri de stil, se slujeste totusi de o serie de imagini culturale cu care polemizeaza pe ascuns.

"Se iubeau,
dar nu pentru ca se vedeau rar
- asa cum s-a consemnat mai tarziu" sunt versurile ce deschid abrupt poezia, avertizandu-ne din start ca Mariana Marin va propune o alta motivatie a iubirii fata de cea prezenta in text prin negatie, distanta care ii separa pe cei doi.



Ei nu se iubesc asadar in ciuda sau, dimpotriva, datorita distantei care-i separa. O prima imagine culturala transpare aici, apropiata de noi si banalizata cu timpul, apartinand epocii romantice: iubirea unica trebuie sa se implineasca in ciuda celor mai puternice obstacole, despartirea fiind unul dintre ele. A doua imagine, contrara primeia, este cea medievala, truba-duresca, a iubirii ce creste in intensitate o data cu distanta ce ne separa de cel iubit.



E adevarat, raritatea intalnirilor este un fapt consemnat de altii, dar nu el este cel care pastreaza si sporeste iubirea. Profunzimile reprezentand motivatiile acestei iubiri apartin numai indragostitilor. Si asupra lor vom insista pentru ca aici apare acea alta motivatie sugerata de poeta prin negarea celor cunoscute la inceputul poeziei.

Exista asadar si o a treia posibilitate care garanteaza izbucnirea si pastrarea sentimentului amoros pe care o propune Mariana Marin, in deplin acord cu notele dominante ale intregii sale poezii. Cei doi se iubesc pentru ca sunt asemanatori sufleteste, intre ei existand un acord total, o intersubiectivitate autentica. Dar acest acord nu se exprima prin sentimente pozitive, ci prin afecte negative:

"Se iubeau pentru ca aveau aceeasi frica
si aceeasi cruzime".


Pentru a fi intelese, "frica" si "cruzimea" trebuie raportate la specificul poeziei Marianei Marin, dominata de imagini crude, expresioniste, tradand in fond groaza si repulsia viscerala fata de realitatea agresiva a vietii cotidiene din regimul comunist. Pe care, intr-un program poetic necrutator cu sine, poeta isi propune sa o noteze amanuntit:

"Trebuie notat totul, spunea / manseta mea roasa de viata. / La intretaierea acestei lumi / cu imaginea sa despre sine / am privit realitatea in fata" (PumahO). Din fata acestei violente, regasibila peste tot in realitate, nu ai cum fugi:

"Realitatea ne-a patruns si azi pe sub usa".
(Viata de familiE) sau "Totul este atat de departe, / incat sentimentele si-ar declara singure / legea martiala ./ Aici nimeni nu te poate salva" (O calda intelegere umana).



Violenta a existentei care ajunge sa perverteasca sentimentele si omul. Pentru ca frica de persecutiile sistemului il transforma intr-un sclav si atunci cand are ocazia, cand se afla printre semenii lui mai slabi, el da dovada de cruzime, fiind in acelasi timp las si sadic, un sclav cu apucaturi de stapanitor. Destinul lor, implacabil, pare a fi nu numai cel de a se iubi unul pe celalalt, dar si de a se chinui. Iubirea capata astfel accente tragice, dostoievskiene.

Acele "lungi plimbari prin cartierele vechi" au incetat de a fi prilejul banal al unor marturisiri romantice. in acest timp care preface intr-atat omul, ele au devenit doar cadrele perfecte ale manifestarii sadismului. Placerea malitioasa a inscenarii unui sfarsit radical "praf si pulbere, II praf" sta marturie acestei transformari. Ultimele versuri ale poemului sunt in acelasi timp si proba unei luciditati cutremuratoare a celor care stiu ca viitorul nu exista pentru ei.

Poeziile poetului Mariana Marin