Nea florea - comentariu Marin Sorescu

Poezie narativa, cu o constructie interna polifonica, Nea Florea deschide ciclul de poeme La Lilieci (volumul I, 1973).

Tehnica de narare este cinematografica, bazata pe juxtapunerea a patru secvente cvasi-autonome ce infatiseaza instantanee din viata satului, intr-o maniera si viziune programatic marcate de prozaism. Epicizarea lirismului (noutatea estetica frapanta a acestui ciclu poetiC) presupune asimilarea procedeelor dramaticului (dialogul si monologuL) si, o data cu acestea, revitalizarea conventiilor expresive ale genului liric.



In poem, punctul de vedere este atribuit unei voci din interiorul lumii satului (naratorul auctorial se reprezinta ca maturul ipostaziat in copil, recupe-randu-si, in amintire, copilaria, ceea ce mentine candoarea si prospetimea relatariI). Constructia interna a poemului se bazeaza pe jocul subtil intre exterioritatea (obiectivitatea datorata distantarii in timP) si interioritatea perspectivei (retrairea secventiala, in memorie, a trecutului individuaL).

Se intelege, deci, ca in naratiunea la persoana
naratorul este personaj, pe rand actor si narator (spectatoR).

Jocul perspectivelor este marcat si prin alternarea planurilor temporale din discurs: atunci si acum, trecut si prezent.

Primele trei secvente ne introduc, prin punctul de vedere al naratoru-lui-personaj, in cotidianul existentei satului. Exista, in toata opera lui Marin Sorescu, un cult al banalului, al nesemnificativului cu o vadita rezonanta afectiva: ceea ce tine de viata de fiecare zi este transpus in vers si transformat in poezie.

Timpul subiectiv al relatarii se dilata, ingloband orizontul amintirii: e proiectat adica pe ecranul memoriei personajului-narator care istoriseste momente din copilaria sa plina de prezenta blanda si ocrotitoare a lui Nea Florea.

Imperfectul evocarii pastreaza foarte intensa iluzia prelungirii in prezent a trecutului, deci ambiguitatea temporala. Pe coordonatele timpului subiectiv, nu mai este palpabila granita dintre trecut si prezent.

In prima secventa, naratorul redescopera, la fel de vie, emotia promisiunii unor opinci lucrate de Nea Florea, din pielea .porcului gras
Venit bland la sant, la politica oamenilor,
si intinzandu-se sa-l scarpinam pe burta,
Cu degetele mari, noduroase, de la picioare".


Urmeaza, in a doua secventa, emotia tunsului .ritualic" de Pasti si de Craciun, regasita in aceeasi lumina difuza, a amintirilor tandre. Umorul, introdus discret, destinde viziunea: .Lui Nea Florea ii placeau copiii, lui nu-i daduse
dumnezeu si-n ajun de pasti si de craciun
Ne chema, pe mine si pe Ionica, sa ne tunda,
Ne facea capul luna, cu o foarfeca, adusa de el
din armata, care taia foarte bine. IE nemteasca, nu i-am batut degeaba, zicea. IO tinea pe polita, langa brici,
Pe-asta n-o folosea niciodata cand mituia oile popii".


Pastrarea echilibrului intre exterioritatea si interioritatea perspectivei face ca emotiile retrairii trecutului sa fie perfect camuflate in obiectivitatea relatarii.



Resuscitarea trecutului este realizata treptat, tot mai adanc, si pe mai multe "straturi*: din trecutul naratorului-personaj, readus in prezentul memoriei, patrundem in trecutul personajului Nea Florea, unul dintre supravietuitorii luptei de la Marasesti. Amintirile de razboi sunt declansate spontan (prin procedeul narativ al .memoriei involuntare") de privirea copilului indreptata accidental spre peretele .Unde era o litografie scorojita () / infatisand Lupta de la Marasesti".


Planul personajului Nea Florea, asumandu-si rolul de narator secund, "focalizator intern", este inserat in naratiune prin dialog si monologul-confesiune. Verbul dicendi {.zicea", .intrebam") separa planul naratorului auctorial de planul personajului, acesta din urma fie redus la o replica scurta ("£ nemteasca, nu i-am batut degeaba, zicea."), fie extins pe un spatiu de amploarea monologului: ,- Care esti dumneata? - il intrebam sa-i fac
placere, pentru a nu stiu cata oara.
- Neica, asta! Mergea si-mi arata cu varful
foarfecelor nemtesti
Un ins dezbracat pana la brau, aplecat pe pusca grea
cu baioneta la varf,
intr-o atitudine de «ura» plina de spaima si de vitejie.
Pai, sa vezi cum a fost: era ca ne mancau paduchii, nene!
Aveam ordin sa ne spalam camasile in rau,
Nici nu le-am pus bine la uscat, prin copaci,
Ca s-a dat alarma: incepuse atacul.
Abia ne-am incins cu centironul, ne-am luptat
la baioneta. Se auzea: trosc, trosc!
Bunaoara al de aici trebuie sa fie taica-tau, Fanica,
dumnezeu sa-l ierte.
Ne-am intalnit dupa aia, cand ne cautam camasile
Se uscasera, dar multe au ramas acolo,
cine sa le mai ia?"

Relatarea scenelor de pe front (naratorul auctorial intra acum in rolul spectatorului, cedand perspectiva celuilalt personaj - narator secund, "focalizator intern") se inscrie intr-un ritual, dar are naturaletea si pitorescul limbii vorbite. Termenii din limbajul colocvial {.neica", .bunaoara", .ne-am incins"), frecventa interjectiilor (automatisme verbale, onomatopee: .pai", .nene", .trosc, trosc!"), structura "invocativa" {.dumnezeu sa-l ierte") se justifica prin tendinta de concretizare a enunturilor. Ele se coreleaza cu alte marci ale oralitatii: determinarile temporale si spatiale prin adverbe, locutiuni adverbiale cu valoare deictica {.aici", .acolo", "dupa aia"), enunturi parantetice cu valoare explicativa {.Bunaoara al de aici trebuie sa fie taica-tau, Fanica"), interogatii directe {.cine sa le mai ia?") care au un continut asertiv.



Amintirile lui Nea Florea, usor strabatute de nostalgie sau regrete, se afla la conjunctia prezentului individual cu trecutul colectiv:

"Se mai ducea o data
La litografie si intr-un colt, unde se vedea o mare
invalmaseala de trupuri si baionete, imi arata alt ostas
Strigand ura, acolo pe peretele scorojit, si la Marasesti.
E statul lui Fanica, vezi asa era el voinic, balan,
n-a apucat sa va vada si el mari. ISe-ncrunta, luat de amintiri."

Coborata la derizoriu, imaginea razboiului este demitizata. Dezastrul colectiv e luminat din interior, redus la scara unor fapte banale, a unor detalii concrete, palpabile, care devin emblematice. Fara a elimina intru totul sugestia eroicului, personajul introduce evenimente majore ale istoriei in propria cauzalitate. De o mare simplitate, alunecarea in timpul amintirii nu cade in tiparul literar al sentimentalismelor, refuza conventia pateticului chiar in aceasta zona a rememorarii experientelor de pe front.



In cea de-a treia secventa, naratorul auctorial (reintrat in rolul de personaj-actoR) paraseste trecutul lui Nea Florea pentru a se reintoarce la timpul copilariei sale in care acesta din urma este o prezenta familiara: copil fiind, obisnuia sa spuna la poarta, in admiratia lui Nea Florea si a altor sateni, versuri ale unor balade foarte lungi, invatate de la sora sa cea mare. Profilul lui Nea Florea este si de aceasta data fixat lingvistic, prin expresivitatea elementului dialectal (imprecatia .manca-te-ar stelnitele" este aleasa din aria semantica a vorbirii oltenestI): ,Cum ma leganam eu la poarta pe versuri din batrani
in admiratia lui Nea Florea si a altora
care se stransesera sa caste gura,
Aparea si Jata Maria cu furca in brau si cu mamaliga
sa dea la caini - si da sa treaca mai departe.
Marie, neica, manca-te-ar stelnitele, ii zicea el nevestii,
Cu care se tachina mereu, cu tandrete, i-auzi cucul pe coasta,
Asculta si tu, fa, si cruceste-te, ca altfel toata ziua te-nchin".


Alta modalitate de portretizare este comentariul auctorial (sinteza a vietii personajuluI); in viziune umoristica, substanta dramatica se altereaza, incarcandu-se de derizoriu:

"Nea Florea avea pamant doar pe sub unghii,
cum zicea el,
Si «poate cand oi muri, deasupra»
Muncea cu palma, sapa gropi de vie,
scotea buturugi, pe Saliste;
Avea secure, sapa, foarfeca, un cos cu paie si cam atat".


Mijloacele artistice ale portretului, precum si acelea ale construirii discursului poetic, sunt ale prozei narative. Sfera categoriilor poeticului este astfel mult, si in chip inedit, largita.



Ultima secventa (a patrA) cade surprinzator pentru ca ea contrazice, intr-o mare masura, asteptarea cititorului: nu contine morala si nici nu este o finalizare a scenariului epic (scenariul poetic in sine, este, de fapt, un mozaic de secvente care nu se inlantuie nici cronologic, nici cauzal, asadar nu are finalitate epica). Un episod emblematic din existenta personajului, redus la detaliul derizoriu, dar spectaculos, memorabil, e surprins in acelasi registru umoristic. Miza a poe-ticitatii, prozaismul limbajului reprezinta o prefigurare a experimentului literar postmodernist:

"A cazut dintr-un car cu fan si si-a rupt gatul.
De fapt a ramas cu el teapan,
Eu trebuie sa mor, spunea, cu zambetul lui,
Ca nu stiai: glumeste ori vorbeste serios.
Ascultati-ma pe mine, o sa mor,
Ca, uite, am inceput sa ma-ntorc ca lupul".

Poeziile poetului Marin Sorescu