Scara la cer - comentariu Marin Sorescu

Volumul Puntea (UltimelE) - Editura Creuzet, Bucuresti, 1997 - insumeaza ultimele poezii ale autorului. Ele au fost scrise pe filele unei mai vechi agende []. Majoritatea poeziilor au fost dictate din acest caiet sotiei, autorul operand adesea corecturi si stilizari in timpul dictarii. Alte poezii au fost dictate direct, fara sa existe o varianta olografa. Sunt poezii, dintre cele nedatate, pe care autorul nu a avut puterea sa le dicteze" (EditurA).

Poezia Scara la cer poarta data 5 X 1996. Seninatatea presimtirii sfarsitului este, in acest poem, transpusa in limbajul parabolei, iar gravitatea si tensiunea dramatica inerente acestui moment existential sunt mascate prin degajarea ironica si firescul tonului (caracteristica a intregii opere a scriitoruluI).



Pastrarea subtila a echilibrului fragil intre tristete si seninatate, solemnitate si nonsalanta, dramatism si bonomie in reprezentarea lirica a mortii aminteste de Tudor Arghezi (De-a v-ati ascuns, De ce-as fi trist?) Limbajul parabolei presupune doua niveluri de semnificatie: unul - direct, propriu; altul - neexprimat, sugerat, figurat.

Ca in parabola, structura poeziei este aceea a unei comparatii implicite care porneste de la particular, ajungand sa-i atribuie acestuia o semnfficatie generala.

La primul nivel de semnificatie, remarcam un scenariu narativ alcatuit in jurul unui act cotidian banal: contemplarea unei panze de paianjen care atarna de tavan, deasupra patului:

"Un fir de paianjen
Alama de tavan,
Exact deasupra patului meu. II in fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos".


La cel de-al doilea nivel de semnificatie, imaginile se incarca, in context, de conotatiile trecerii spre moarte: patul, firul de paianjen - definit, prin metafora, "scara la cer" -, trupul slabit si, totusi, prea greu "pentru scara asta delicata"; sugestia chiar a despartirii insesizabile a sufletului de trup - devin, contextual, simboluri ale inaintarii catre moarte, percepute ca act al vietii insesi. in limbajul parabolei, alunecarea in moarte este comparata cu o ridicare la cer, elevatie a sufletului eliberat de prea greul trupului; pe o imperceptibila .scara" ce "se arunca de sus":

"Mi se trimite si
Scara la cer - zic,
Mi se arunca de sus! II Desi am slabit ingrozitor de mult,
sunt doar fantoma celui ce am fost,
Ma gandesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata".


Dramatismul acestui moment existential este camuflat in finetea autoironiei, in degajarea umoristica a tonului si in oralitatea colocviala, lipsita de solemnitate, a limbajului artistic:»- Suflete, ia-o tu inainte,
Pas! Pas!"

Desolemnizarea (caracteristica poeziei lui Marin SorescU), atat in planul expresiei cat si in cel al substantei, vizeaza locuri comune ale gandirii si poeziei.



Ca in multe poeme ale autorului, lirismul este indirect. Exprimarea confe-siva a eului poetic este mascata prin naratie. Introducerea secventelor de monolog interior si monolog adresat se face prin folosirea unor marci distinctive: verbul dicendi in relatie de incidenta (,,Mi se trimite si
Scara la cer - zic,
Mi se arunca de sus!") si respectiv substantivul in vocativ alaturat verbului la imperativ ("-Suflete, ia-o tu inainte []").

Integrand procedee ale prozei narative si nerespectand structura prozodica traditionala (poemul este scris in vers libeR), sfera de expresivitate a liricului este, in chip temerar, mult largita dincolo de categoriile poeziei, dar nu si dincolo de poetic.

Poeziile poetului Marin Sorescu