Sara pe deal - comentariu Mihai Eminescu

Scrisa in 1871, poezia a avut o a doua versiune, cuprinsa in poemul fco (varianta ultima a OndineI). La 1 iulie 1885 a fost publicata independent in "Convorbiri literare".
Trebuia sa fie inclusa in volumul Lumina de luna.

Dispunerea pe trei planuri a elementelor spatiului, coincidenta sensurilor spatialitatii si temporalitatii s.c.l. demonstreaza elaborarea atenta, riguroasa, matura a poeziei.



Trei planuri ale verticalitatii (valea - salcamul si dealul - boltA), un motiv-nucleu temporal reunind conotatiile aceleiasi valori: sacralitatea; acestea sunt determinarile. Amurgul ("sara") si vechimea sunt reprezentari ale timpului sacru - al genezei, al izvorarii (cf. Ioana Em. PetrescU).



Sara pe deal e o "idila a dealului si a inserarii" (spatiu si timp sacrE). Elementele caracteristice fiecarui plan (fumul in vale, fantanile, salcamul, stelele etc.) isi pierd in mare masura valoarea picturala. Nu contururi, nu obiecte numesc acestea, ci esente ce construiesc o atmosfera, un univers armonic. Emi-nescu nu e un poet descriptiv literalmente. Aparenta picturalitate e concurata energic (si in favoarea esteticuluI) de poetizare, de stilizare. Reperele spatiului au valoare de semn, de simbol. Buciumul, reprezentand nostalgia departarii, clopotul, toaca, fluierul sunt sonoritatile acestui spatiu smuls pe verticala si spre eternitate. Timpul izvorarii, al stelelor nascand, al apelor izvorand, al turmelor urcand e un reper nedeterminat, mereu generativ, proiectat intr-o infinitate originara. Eternitatea este "dimensiunea" consonanta inaltimii. Corespondentul terestru al eternitatii e vechimea. De aceea salcamul e vechi, la fel clopotul, stresinile.

Ordonatoare, miscarea pe verticala a elementelor spatiului sugereaza aspiratia cosmica a spatiului terestru, pe care o subliniaza si verbele "urca", "ridica" si epitetul "inaltul".
Ca ideea e "elaborata" sta marturie miscarea "ilogica" a turmelor la deal si transfigurarea salcamului in arbore de deal.

Pe aceste dimensiuni dealul si salcamul devin un ax al universului la care se raporteaza sentimentul iubirii ca principiu absolut, originar, tutelar.

De ce a asociat Eminescu acest peisaj eroticii? De ce aparenta familiaritate ramane insuficienta? De ce stilizarea e modelul cel mai "fertil" in realizarea consonantei cadru - sentiment?



Toate intrebarile anterioare ar avea ca raspuns o abstractiune, starea de potentialitate: in plan erotic intalnirea ramane virtuala; ea e sentimentul care apropie contrariile, care prefigureaza armonia lumii si ofera modelul unitatii primordiale.
se potriveste miscarea ascensionala ca tasnire spre inalt a fiintei, intalnirea e doar un proiect {"sta-vom", "vom adormi"), caci iubirea are ca atribut esential idealitatea. Ritualului erotic nu-i lipseste alunecarea in somn sub efectul narcotic al florilor de salcam:

"Neom razima capetele-unul de altul
Si surazand vom adormi sub inaltul,
Vechiul salcam. - Astfel de noapte bogata,
Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"

Vechimea (eternitate "umanizata") e corespondentul duratei necesare implinirii in absolut a iubirii. Legatura cu sacralitatea ca atribut al timpului si sentimentului nu e deloc intamplatoare. De aceea, nici unul dintre elementele spatiului nu poate fi doar un "accident" al contururilor geografiei rurale. Nu e vorba de "obiecte", ci de concepte. Dealul e o "idee" a inaltarii calme, poetice, ca un proiect de "absorbtie" spre cosmic.



Aceleiasi armonii de sensuri, dominate de ideea vechimii, ii corespunde stilistic o alta armonie, a cuvintelor cu sonoritati arhaice:

"sara", "imple", "nouri", "a razima".
Melodic, ritmul si acustica servesc tot armoniei; asonanta (lui "n" in primul vers sau a lui "i" in versul al doileA) reflecta nostalgia departarii, evocarea adancurilor.

Dar ideea unitatii dimensiunilor e slujita si de o anume tehnica a dualitatii: auditivul corespunde vizualului, pastelul - idilei, descrierea - narativitatii, concretul - abstractului.



Limbaj in mare masura "redus" la o simplitate exemplara, discursul poetic mai pastreaza doar cateva epitete (metaforicE), o comparatie deloc rara, viitorul in inversiune ("sta-vom", "spune-ti-voi"), viitor popular ("neom razima"), interjectie exclamativa, anafora (versurile 17-l8) - acestea sunt cele mai importante elemente figurative.

La nivel prozodic, dodecasilabul (versul amplu de 12 silabE) combina cori-ambul (picior metric de patru silabe, prima si ultima accentuatE), inaintea cezurii, cu doi dactili si un troheu. Nu atat ritmul si masura, cat muzicalitatea interioara a poeziei sunt sugestii si ele ale elanului sufletesc, ale armoniei umanului si cosmicului.

Poeziile poetului Mihai Eminescu