Sonete - comentariu Mihai Eminescu

Cele trei poezii in forma de sonet, grupate si numerotate cu cifre romane, apar in volume, uneori, si ca texte izolate, carora li s-a dat titlu pornind de la primul vers al fiecareia. Ele au fost publicate in 1879, la 1 octombrie, alaturi de Freamat de codru, Foaia vesteda, Despartire.



E vorba despre o triada construita pe o singura tema, reprezentand transfigurarea "intensei nostalgii veroniene" si invaluind pe cititor in "atmosfera hipnotica si de vraja", cum scrie Perpessicius. "Podoaba si exercitiu" (ibideM), sonetele au "structura simetrica, reluand, in tertinele fiecarui sonet, aceeasi miscare (reala la inceput, asteptata apoi, visata in cele din urma), miscarea plutitoare de apropiere a imaginii iubitei" (Ioana Em. Petrescu, op. ciT).

Nota accentuat melancolica si grava a acestor poezii e un semn al maturitatii glasului insingurat, neimplinit in iubire, visand inca la ea.

Sonetul aluneca spre elegie, spre meditatie. impreuna, aceste poeme alcatuiesc un frumos triptic de momente "corespunzand, fiecare, unei trepte temporale mereu mai indepartate" (Ioana Em. PetrescU): recluziunea in odaie, dincoace de fereastra batuta de ploaie si vant, visul, apropierea unei fapturi feminine; invocatia; chemarea adresata iubitei.

Cadrul e poetic romantic: toamna tarzie, nestatornicia vremii, focul din odaie, seara. E o "poezie de interior".
Gestica, alcatuind un ritual al corespondentelor cu natura, pregateste meditatia. Ea, citind "scrisori din roase plicuri", somnolenta; el, ingandurat, visand la un basm al inceputurilor; apoi miscarea moale prin odaie a iubitei, la care se adauga amintirea iubirii incipiente, care inspira "azi" creatia, chemarea adresata iubitei instrainate, disparute.

De la voluptatea altor poeme de iubire, poetul trece aici la o asimilare intelectualizata a sentimentului adancit prin amintire si extensie in mit:

"Exaltarile pasionale sunt acum purificate, puse la o cheie melancolica si religioasa" (G. Calinescu, op. ciT). Sacralitatea momentului si evlavia eului ramas in preajma iubirii ca inaintea unei icoane sunt compensatii ale unui dor comunicat indirect, sau cu o discretie vulnerata.



Primul sonet instaureaza atmosfera. Toamna cu frunze duium, vant, ploaie sau zloata, ceata - toate in contrast cu interiorul calm si primitor, alaturi de foc. O armonie se asaza intre lucruri imprecis conturate. E vorba, mai degraba, de o stare sufleteasca, de situarea in miezul unui anotimp al melancoliei si al unei amortiri a elanurilor si dinamismului. Rememorarea, nevoia de singuratate, visarea, jocul erotic devin substitute absolute ale miscarii interioare. Un fel de pastel al intalnirii anotimpului exterior cu cel interior:

"Afara-i toamna, frunza-rnprastiata,
Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata".
O "dubla recluziune" (Ioana Em. PetrescU) - cea in spatiul odaii si evaziunea in visare.

Melodios, fara abuz de figuri de stil, in vers amplu, construind o fina anecdota in care emotia se comunica prin notatii exterioare, primul sonet e imaginea unui cadru intim, in care cuplul traieste armonia la modul sublim.

Cel de-al doilea sonet, in care amintirea aduce indarat imaginea cuplului fericit, se incarca de melancolie, devine declarativ si construieste chipul iubitei din linii esentializate, stilizand si adaugand acestora chemarea.

"Paralel si compensativ acestei miscari de indepartare in timp (conforma tehnicii eminesciene de i-realizare a obiectuluI), gandirea recheama si apropie imaginea iubitei, asociata acum linistitorului vis apolinic al frumusetii" (Ioana Em. Petrescu, op. ciT). "Minunea cu ochi mari si mana rece" e muza pe care poetul indragostit o invita sa-l inspire:

"O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei ma lasa a petrece
Si canturi noua smulge tu din lira-mi".
in aceasta ipostaza, poetul devine glasul menit sa cante, alinat si iluminat, poezia feminitatii. Zambetul copilaresc al iubitei "stinge o viata de durere".




Tonul cel mai grav il exprima al treilea sonet, declaratie si chemare trista a celui ramas singur. intr-un moment de pietate, de reculegere, glasul indragostitului suna melancolic dureros, chemare adresata unei Euridice cu ochi mari, imblanzind puterea noptii, suspinandu-si iubirea, atingand cu geana pleoapa iubitului si imbratisand - inchipuit, se-ntelege - pe cel insingurat pentru totdeauna.



Nota melancolica are acum accentele unei dureri asumate, chemarea fiind mai degraba amintire, caci ea evoca gesturile de altadata ale celei disparute. O naluca venind "ca-n vis", a carei apropiere inspira voluptati si stari hipersen-sibilizate de amaraciunea despartirii. Distantele temporale sunt acum si mai vagi:

"neguri reci", "umbra vremilor" - plurale ale unei indeterminari si mai accentuate, in acest .intuneric" al timpului, imaginea incerta a iubitei insenineaza totusi.

Poate prea accentuat declarative, ultimele doua sonete adancesc emotia prin desprindere de cadrul concret initial, emotie pe care in primele versuri discretia si imaginile concret-evocatoare o defineau.

Adresarea directa si vibratia sufleteasca sunt marci ale lirismului accentuat, iar elegiacul pune accente de tristete asupra unui discurs caracteristic dispozitiei romantice eminesciene.

Poeziile poetului Mihai Eminescu