Eli, Eli - comentariu Mihai Ursachi

Aparuta in volumul Some Poems of Magister Ursachi, translated by his Friends, editie bilingva ame-ricano-romana, 1980, poezia Eli, Eli este o elegie moderna in care lirismul creeaza impresia de tainica rostire ritualica, de participare la misterul unei initieri.



Discursul obiectivat, construit in doua sextine (cu masura versurilor inegala), incadrate de versul-refren, propune o viziune din interior asupra dramei christice, transferata, poate, obiectiv in drama conditiei umane.

Sensul acestei interpretari ne este inculcat de ambiguitatea ce se naste din folosirea constanta a substi-vutului pronominal el, si nu a numelui (substantivuluI). in timp ce titlul reproduce primele cuvinte din lamentatia singuratatii Mantuitorului inaintea rastignirii pe Cruce, o serie de termeni si sintagme cu continut simbolic-liturgic sunt contextualizati negativ, deci, intrucatva, cu semnificatiile originare inversate, rasturnate - ceea ce ne conduce spre ideea ca poemul trebuie citit in oglinda intertextului biblic, ca parafraza moderna a istoriei sacrificiului christic, in interiorul careia se reflecta rasturnat, insa, tragedia umana. Cu alte cuvinte, credem ca este aici vorba despre drama omului caruia i se refuza mantuirea (posibile ecouri romantice?!), grefata pe scenariul istoriei christice.

De la inceput versul-refren ne atrage atentia, cu ajutorul repetitiei, asupra a doua sintagme care asociaza ideea de consumare interioara a suferintei (ca un fel de autoflagelare, in absenta sursei externe a supliciuluI) cu ideea imposibilitatii expierii: .Noapte de veci pentru cel rastignit in el insusi"

Primul vers e un enunt neterminat, fragmentat, el va fi reluat in final ca enunt eliptic. Suspendarea predicatiei si elipsa aduc conotatia datului ineluctabil, similar unui verdict de nezdruncinat.

Opozitia fata de scenariul biblic este, dintru inceput, evidenta: rastignitul-in-sine-insusi (reversul in oglinda al MantuitoruluI) nu mai are sansa renasterii mantuitoare, pentru el nu exista decat solutia "noptii de veci", a disparitiei intr-o singuratate ontica absoluta. Epifania nu se produce, misterul initierii i se refuza:

"Parintele sau isi intoarce privirea in nouri
cand el, dandu-si sufletul, roaga iertare"

In cele doua sextine paralelismul in cadrul intertextului biblic este marcat negativ:

"() la picioarele sale nu au sa planga
aducatoare de mir,
si nici un apostol nu-i va vesti mantuirea
in panza eterna pre dansul nu-l infasoara
si nimeni n-au ars pentru el mirodenii
si smirna"'.

"O, sangele sau picurand in tarana fierbinte
nu naste altare de purpura si nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse Iar cele trei lacrimi
nu s-au facut margarint." (s.n.).



In a doua sextina se ajunge la un climax liric prin plurisemantismul cuvantului sange care, in contextul poetic dominat de negatie, implica sensul de jertfa neprimita, nestiuta de nimeni, si intensifica sentimentul damnarii, al rupturii ontice.



Expresia motivant arhaizanta {"nouri", "pre"), la care se adauga valorificarea registrului popular ("au sa planga", "margarim"), precum si metafora cu substrat religios ("altare de purpura"), confera lirismului o intensa priza ritualica, o acuta vibratie mistica.

Poate ca tragedia umana ascunde in sine, obiectivata, insasi tragedia singuratatii creatorului (artistuluI).

Poeziile poetului Mihai Ursachi