Ora - comentariu Mihail Crama

Lirica lui Mihail Crama se singularizeaza in contextul poeziei noastre printr-o concentrare maxima a expresiei, care vizeaza cu predilectie esente mitologice sau teme si motive fundamentale ale existentei. Criticul M.N. Rusu observa:

"se pare ca aceasta capacitate a poetului de a concentra, de a stiliza, pana la abstractul sugestiv, descinde nu atat din tehnica pe care o foloseste, cat dintr-un foarte singular instinct profetic a carui voce subterana se aude pe toata intinderea operei sale".
Poemele lui Crama, multe dintre ele catrene, multe nedepasind zece versuri, lasa loc vast interpretarii. Textul poetic impune nu prin ceea ce spune, ci prin ceea ce nu spune. Citand acelasi critic literar, spatiile goale se cer -ca in sculptura moderna - umplute de sensuri, fiindca "nu materialul lingvistic este cel care comunica semnificatiile, care comunica starile existentiale dramatice, ci spatiul neocupat de cuvinte, «rupturile» lexicale, «absenta elocventa» din jurul cuvintelor nescrise".


Afirmatiile de mai sus sunt justificate si de poezia Ora, publicata in volumul Determinari (1970). Poezia se deschide cu un moto - un text scurt din "Art. 651, Codul civil":

"Succesiunile se deschid prin moarte".
Reproducem integral si textul poeziei:

"Nu! spuneam acelei calauze,
acoperindu-mi fata
si ochii - O, nu! II Dar plopii se auzeau fosnind departe-n lagune,
"in sectorul de noapte-al Codului civil".


Simplitatea (aparenta A) textului este dezarmanta. El slujeste parca afirmatia lui Umberto Eco dupa care «orice opera de arta () este in mod substantial deschisa unei serii virtual infinite de lecturi posibile, fiecare din ele facand opera sa retraiasca potrivit unei perspective, unui gust, unei executii personale".


Titlul devine un simbol cu multe posibilitati de interpretare. Presupune un moment-limita, care poate fi un inceput sau un sfarsit - pentru eul poetic sau pentru un alt "eu".
Spiritul nebulos al sugestiei este sprijinit si de moto-ul care, in maniera seaca de redactare a Codului civil, marcheaza la modul liric o succesiune obligatorie a generatiilor, permanenta si dramatica:

"Succesiunile se deschid prin moarte".


Poezia beneficiaza de o vaga nota narativa {"calauza" sustine un act epiC), fara relevanta insa. Mai interesanta este organizarea poeziei in doua (sa le ziceM) strofe, de cate trei si doua versuri. Iar daca prima strofa se deschide si se inchide cu o negatie atotcuprinzatoare, a doua strofa are in pozitie anafora conjunctia adversativa "dar", care poarta marca inevitabilului. E semnul unui destin caruia nimic nu i se poate impotrivi.

Textul este aproape criptic. Laconismul moto-ului ne sugereaza doar posibilitati de interpretare. Eul poetic, cel ce-si acopera ingrozit "fata si ochii", poate fi succesor sau succedat, cel care mosteneste sau cel care este mostenit. Negatia poate sugera durerea pricinuita de disparitia propriului eu, sau de pierderea unei fiinte dragi. Nu stim, asa cum nu stim nici a carui extinctie marcheaza "ora".


Strofa a doua sta, spuneam, sub semnul inevitabilului. Iar interpretarea ei in cheie simbolica este cea mai potrivita. Un simbol central este plopul, pe care eul poetic il aude " fosnind departe-n lagune".
Plopul este un arbore funerar, "asociat infernului, durerii, sacrificiului si lacrimilor", simbolizand "fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor" (Jean Chevalier, Alain GheerbranT). Iar fosnetul frunzelor lui este "ca un mesaj secret venind din alte lumi" (Ivan EvseeV). Culoarea dubla a frunzelor "semnifica dualitatea fiecarei fiinte" (Jean Chevalier, Alain GheerbranT). Simbolistica arborelui funerar nu ne spune insa nimic despre succedat si succesor. Textul doar "declanseaza indelungi ecouri imagistice si simbolice" (Paul GeorgescU). Si "laguna" poate fi interpretata in cheie simbolica. Dupa DEX, laguna este o "portiune din bazinul unei mari sau al unui ocean separata aproape complet de rest printr-o fasie ingusta de pamant".
Lagunele, in care fosnesc departe plopii, semnifica un destin - intrerupt sau implinit.

Ultimul vers incheie rotund poezia. Totul se sfarseste in "sectorul de noapte-al Codului civil", pentru ca, ni se spune in moto, "Succesiunile se deschid prin moarte".
Automat, realizam echivalenta "moarte" - "noapte", care devine o premisa necesara a interpretarii poeziei. Si atunci nu mai are importanta daca eul poetic este mostenitor sau mostenit, profitor sau victima. Plopii se aud fosnind "departe-n lagune" pentru toti deopotriva. Drama curgerii, a "succesiunii" de vieti umane incape intr-un enunt laconic al Codului civil. Prin implozie, in cele cateva versuri ale poeziei sunt concentrate dramatismul si inexorabilul "marii treceri* a generatiilor, a omenirii: poezia devine o meditatie grava asupra existentei umane.

Poeziile poetului Mihail Crama