Garofita - comentariu Mircea Cartarescu

Poezia Garofita este inclusa in volumul Totul (1985).

Poemele din "Idile" (ciclu din care face parte poeziA) s-au nascut dintr-o evidenta intentie demistificatoare in sfera exprimarii sentimentului de iubire. Pe fondul unei parafraze lucide, in poeme parodice si ludice, autorul combina savant cele mai variate registre si stiluri erotice (romanta, cantecul de lume, idila intimista si domestica etC), obiectiveaza sentimentele in situatii ce fac referire la toate componentele cotidianului marunt, topite in aliajul liric. intregul demers se subordoneaza unui anumit principiu artistic, trimitand catre teoria postmo-demismului. Poezia Garofita ilustreaza aceasta specifica maniera si sensibilitate artistica.

Textul se inscrie ca parte intr-o comedie a literaturii, valorificand, la modul ironic-galant, dar si sub forma amuzamentului stilistic, diverse procedee ale inter-textualitatii: parodia, pastisa, aluzia, citatul - caracteristici toate ale discursului poetic postmodernist. Parodia evidentiaza masca ludica a eului liric si recupereaza genurile minore, poezia sentimentala (sunt ecouri de romanta, de cantec de lume, de "Iove songs simpatic trasnite" - Paul CernaT). Obiectul parodiei poetice il constituie si doua foarte cunoscute balade ale lui Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Stefan cel Mare, Mircea cel Mare si soliI), in care se exalta eroismul conducatorilor romani medievali. Jocul intertextual cu formulele literare are insa multiple si neasteptate reverberatii, alimentand puternice si variate aluzii culturale: de la pastisarea unor specii (idila, romanta), a stilului unui autor consacrat (poetii pasoptisti Bolintineanu, Alecsandri, dar si clasicul Creanga), a stilului si compozitiei baladei romantice la structura unei imagini si comparatii izolate, nascuta din jocurile de limbaj ("frisca alba ca zapada").

Decorul este absolut prozaic, spatiul citadin modern, cotidianul derizoriu fara propensiuni spre metafizic, iar "personajele* nu poarta aura eroismului, sunt - dimpotriva - indivizi comuni, angrenati in filmul nespectaculos al vietii de zi cu zi, surprinsi nu in posturi solemne, ci in ipostaze cat se poate de banale.

Caracteristica poeziei postmoderniste este tocmai aceasta de-solemnizare a limbajului si viziunii, avand ca pre-text discursul poetic romantic si postromantic (modernisT). Concomitent cu optiunea autorului pentru discursul literar mai direct si repudierea retoricii traditionale, a stilului "inalt", se manifesta pretuirea formelor oralitatii limbajului, prin care se confera valoare poetica registrului colocvial. Uimitoare si spectaculoasa in sensul unui maximum de expresivitate este insasi intalnirea filonului livresc-savant (ce presupune stilizarea parodica, prin intermediul dialogului intertextual, a multor formule de stil poetiC) cu filonul oralitatii (ce presupune eliberarea de grandilocventa, renuntarea la retorica poeziei mai vechI).

Elementul biografic ca element integrat structurii textului este o alta trasatura a poeziei postmoderniste: autorul devine personaj in propriul text, iar aventura epico-lirica e dublata de aventura textuala. Critica literara a vorbit despre efectul de "hiper-realism", nascut din conjugarea paradoxala a aluziei culturale si a celei biografice, intensificate, de asemenea, in cheie parodica - se stie, de pilda, ca Mircea Cartarescu a fost, o perioada, profesor de limba romana.

In poezia Carofita, discursul liric are structura epico-dramatica (ilustrand categoria lirismului obiectiV): dupa modelul, pastisat, al poemelor eroice romantice, secvente narative si dialoguri concise sunt inserate liricului.

Pretextul - elementul care genereaza lirismul - este extrem de prozaic: o scena citadina, dintr-o cofetarie, inregistrand imaginea cozii la care stau "musteriii" si imaginea unei tinere insarcinate ce cumpara prajituri si se asaza apoi la masa, langa eul-personaj, ca sa consume o "sarailie".


Nu trebuie uitat insa pretextul poemului (pretextul de natura livresca), poezia fiind parafraza, usor ironica, usor nostalgica, a baladelor pasoptiste de sorginte Bolintineanu.

In aceeasi cheie parodica, in poemul de fata, compozitia este ostentativ facila prin sistemul rimelor pereche, prin ritmul trohaic, "dinamic si sonor, de fanfara militara" (Constantin ParfenE) si prin versul-refren (continand intentionate incongruente lingvisticE) care organizeaza muzical textul si ne aduce in atentie un laitmotiv al cotidianului derizoriu {"Musteriii merge, coada-nainteaza").

Aceste procedee compozitionale (rima, ritm, refreN) sunt utilizate constient si dobandesc contextual functie aluziva, recompunand, in memoria cititorului, un anumit model retoric usor de recunoscut si de datat.

Prima secventa - incipitul - este ca o "punere in scena" a elementelor discursului liric: cadrul (o cofetariE) si "personajele" ("o gravida" si eul-personaJ) se afla deopotriva sub semnul de-poetizarii. Totul poate fi asimilat universului poeziei, transfigurarea artistica realizandu-se ca privire ce reveleaza sensuri nebanuite in aspecte aparent nepoetice, lata cum intrarea unei gravide intr-o cofetarie, statul la "coada" alaturi de ceilalti "musterii" si prozaica imagine a vitrinei frigorifice in care sunt ordonate "checuri cu stafide" si "savarine" pot deveni obiect al poeziei. "Privirea" poetica "minutioasa si integratoare" (Nicolae ManolescU) ce fotografiaza realitatea marunta a obiectelor si fiintelor le atribuie acestora valente artistice, le face sa "functioneze" poetic prin parodie si ironie.

In incipit, punctul de sprijin al textului il constituie, asadar, in egala masura, legatura cu realitatea prin insertia elementului biografic ("fu la o masuta imi consum frucola
Si citesc cum Nica pleaca la Socola,
Ca-I predau pe Creanga astazi la amiaza") si situarea intr-un complex si rafinat joc intertextual, in virtutea caruia modelele carturaresti se amesteca surprinzator (pasoptistii stau alaturi de clasici, dupa cum eul biografic se oglindeste in eul-personaJ).



Tanara este descrisa prin doua comparatii dezvoltate, create prin pastisarea structurii comparatiei din poezia lui Bolintineanu (aluzia se face la balada Mircea cel Mare si solii, pe cand termenul caracterizator garofita are o incarcatura livresca trimitand la celalalt text al lui Bolintineanu - Muma lui Stefan cel MarE):

"Astfel sta la coada intre musterii
Ca o garofita intre papadii.
Astfel intre brazii cu tulpini de ceara
Lang-un sipot dulce sade-o caprioara".


Pastisa vizeaza concomitent tiparul sintactic al versurilor (paralelismul anaforic grefat pe topica inversata) si nivelul lexical semantic (diminutive:

"garo-fita", epitetul ornant "sipot dulce", forme arhaice:

"crida", termeni neologici:

"gravida", "checuri", Jrigorifer", "savarine", "frucola").

Prin suprapunerea surselor biografice si culturale, universul cotidian se prelungeste firesc in cel livresc, instituind un alt mod de a scrie poezie, situat la antipodul modelului retoric dominant in anii '70, al poeziei "lirice", "metafizice", rafinate, (neO)moderniste. Noutatea consta in democratia pe care o introduce in considerarea formelor realului: derizoriul isi gaseste locul in ea (in poeziE), ca si esentialul, detaliul ca si intregul, trairea ca si lecturile, viata ca si cartea. "E o imago mundi, un repertoar, o tabla de materii a cotidianului" (N. ManolescU).



Si in secventa a doua a poeziei, imaginea tinerei, creata prin tehnica inter-textualista, este ostentativ golita de poeticitate:

"Rumeioara juna, cu burtica mare" reprezinta, prin contrast, o aluzie ironica la gratioasele, suavele prezente feminine din baladele si idilele romantice (v. Muma lui Stefan cel Mare:

"tanara domnita, dulce si suava ca o garofita"). Dupa modelul eroilor lui Creanga, scriitor amintit in secventa precedenta, tanara apare intr-o ipostaza amuzant pantagruelica prin "pofta" cu care solicita vanzatoarei comanda facuta de mama. Corporalul senzual insinuat in structura imaginilor alunga orice fior metafizic sau posibil efort de spiritualizare. Descrierea cu forma unei enumeratii ample -acumulare de termeni desemnand obiecte ale cotidianului derizoriu - are savoarea fanteziei lingvistice si a combinatiilor stilistice intertextuale. Din alt punct de vedere, ea este pastisa unei anumite tehnici literare, "constructia in abis" dovedind o mare ingeniozitate in aplicarea intertextualitatii:

"- Muma-mea, duduie, astazi m-a trimis
sa imi dai pachetul ce i l-ai promis:
patru exce-lenturi, doua amandine
si ilone sase, glazurate bine,
cinci cutii de frisca alba ca zapada
si fursecuri unse gros cu socolada".


Aluzia trimitand la celebrul dialog din balada lui Bolintineanu (Muma lui Stefan cel MarE) este procedeul intertextual folosit in construirea celor doua "roluri" ("voci") ale discursului liric:

"rumeioara juna" si vanzatoarea intra, asadar, in rezonanta cu prototipurile livresti (personajele lui BolintineanU), dar, in virtutea tehnicii parodiei, sunt lipsite de aura exemplarului sau a tragicului, fiind, in schimb, embleme ale existentei cotidiene prozaice. in secventa dialogata, stilul parodic se exprima prin amestecul registrelor stilistice, realizand efecte comice dupa modelul caragialesc: registrul vorbirii directe este grefat pe registrul solemn, protocolar. Se mimeaza ironic patosul discursiv al eroilor lui Bolintineanu prin "personaje" lipsite de aura eroica si aflate intr-o situatie de viata extrem de prozaica. Epatarea este cautata intentionat in vederea generarii comicului. Modalitatea de a recupera valori ale traditiei literare, descoperindu-le acestora o alta functionalitate poetica, ramane specifica postmodernismului:

"- Mergi si spune celei care te-a trimes
Ca i-am pus si nuga, un delicates,
Si ca totul face, socotit in lei,
Doar un fleac, o suta patruzeci si trei".


In cea de-a treia secventa, se produce intruziunea biograficului in opera de fictiune care se face astfel ecoul faptului divers in sensul cel mai strict. in portretul fetei, desenat in stilul parodic de acum usor identificabil, gratiosul si dizgratiosul formeaza, intr-o sinteza imagistica si stilistica inedita, "proiectia ingenua a dorintei" (N. ManolescU). Nu e lasata la o parte nici constructia cu conotatie erotica, posibila aluzie la senzualismul epurat al idilelor lui Vasile Alecsandri (v. RodicA): Jar copila noastra, gales-durdulie,
Vine la matusa-mi cu o sarailie.
Coamele ii trece dincolo de sale
Are sub bluzita doua portocale
Iar sub gene lunge, ca de hurioara,
O privire dulce, ca de surioara
Si-un obraz ca luna, pal ii schinteiaza".


La modul ludic-ironic, pastisa vizeaza procedeele unui stil edulcorat, caracteristic baladelor gen Alecsandri si Bolintineanu. O intreaga recuzita retorica este astfel ingrosata prin ironie: epitete generice, ornante, utilizate in exces ("sipot dulce", "privire dulce", "lampile galbuie"), comparatii naive, si ele in numar mare, ("frisca alba ca zapada", "obraz ca luna"), diminutive, de asemenea folosite abundent ("garofira", "burtica", "surioara", "masuta", "bluzita"), forme fonetice si gramaticale arhaice ale unor termeni neologici si de uz curent ("trimes", "coame", "crida", "schinteiaza"; "gene lunge", "forte noua", "excelen-turi" - acestea trei din urma derivate cu desinente specifice flexiunii nominale din limba vechE), neologisme caracteristice manierei pasoptiste ("juna", "lucit"), turnura arhaizanta a frazei poetice, prin inversiuni si dislocari sintactice ("Si ca totul face, socotit in lei,
Doar un fleac, o suta patruzeci si trei"), abateri de la norma sintactica a limbii contemporane, avand de aceea conotatii arhaice ("pruncii cremele-si mananc"; "Musteriii merge", "Checuri cu stafide doarme in vitrine"). Insolite sunt, mai ales, combinatiile lexicale in contexte stilistice diferite - sintagma cu forma arhaica ("muma-mea") alaturi de apelativul colocvial, usor argotic ("duduie"), dar si termenii "apoetici", cu o evidenta conotatie ironica, folositi intentionat pentru de-solemnizarea limbajului in poezie ("coame", in loc de "poeticul" "bucle" ori "cosita"; sale" etc.)

Finalul (cea de-a patra secventa compozitionala) are, ca si incipitul, o functie aluziva, evocand stilul narativ al baladelor pasoptiste:

"fu imi pun sepcuta si cu forte noua
Merg sa-l iau din strada pe 109".


In mod voit, finalul lasa deschis discursul liric si aventura textualista; el intareste ideea, ridicata la rangul de principiu estetic, ca receptivitatea fata de realitatea imediata, chiar biografica, se manifesta simultan cu receptivitatea fata de livresc, in textul poetic postmodernist. Trebuie semnalata si valoarea semantica (simbolica) a finalului ca reprezentare a unui inceput.

Poeziile poetului Mircea Cartarescu