O seara la opera - comentariu Mircea Cartarescu

Inclusa in volumul Poeme de amor, in ciclul "Monstri ai elegiei", (sectiunea centrala a cartiI), O seara la opera a fost considerat "cel mai marcant poem postmodern" al lui Mircea Cartarescu de pana la Levantul (Andrei BodiU).

Tema de suprafata - iubirea - (dezvaluita sub varii fatete: iubirea virila, cea filiala, iubirea conjugala sau cea livresca) coexista cu o sinteza, strabatuta de spirit ludic si parodic, a poeziei romanesti de dragoste de la Vacaresti la Nicolae Labis, prin Conachi, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bacovia, Ion Barbu, Blaga si Arghezi.

Argumentul cu care se deschide poemul avertizeaza asupra caracterului programatic si polemic al operei construite sub semnul ideii ca orice poezie de dragoste poate fi, concomitent, noua, originala, dar si nascuta din rescrierea si recombinarea tuturor poemelor de dragoste existente in istoria poeziei.



In Argument, asadar, autorul ne atrage atentia asupra unei cunoscute speculatii: date fiind limitele inerente ale vocabularului si, in acelasi timp, infinitele posibilitati combinatorii din interiorul lui, o maimuta dresata sa bata la masina si "avand la dispozitie infinitatea timpului" ar reusi, la capatul a mai multe trilioane de ani, "sa reproduca un sonet de Shakespeare".


Intelesul acestui Argumentase limpezeste, desigur, prin lectura poemului ce pare a fi scris pentru a "pune in practica" programul postmodernist al autorului:

"Postmodernul - precizeaza Cartarescu in Postmodernismul romanesc - nu creeaza, ci mimeaza, ia in deradere, fantazeaza*.

"Nu exista un grad zero al vocabularului poetic, accentueaza si Nicolae Manolescu. Poeziile mai curand reflecta o traditie literara decat sunt expresia unor trairi. La limita, o poezie de dragoste poate fi sinteza unei anumite lirici erotice, ca un text nascut din alte texte, intr-o coexistenta pasnica."

O seara la opera, drept urmare, se incheaga pe o eterogena tesatura inter-textuala: autorul "opereaza" cu "limbaje" poetice cunoscute, topeste in materia propriului stil stiluri ale altor poeti, cu o inepuizabila pofta ludica si cu o inegalabila capacitate de a pastisa si parodia.

Poemul este alcatuit din sase parti, organizate in jurul a doua refrene, unul prezent la inceputul partii intai si a cincea (pastisa dupa Labis:

"Sunt iar indragostit, e-un curcubeu
deasupra chioscului de ziare, statiei de taxi, farmaciei si WC-ului public din piata galati"); iar al doilea - la sfarsitul partii a doua si a patra ("ah, doamne, si acest troleibuz care ma duce zi de zi la serviciu
unde muncesc ca sa-mi pot intinde sira spinarii mele
in patul femeii pe care o urasc").

In prima secventa, poetul exerseaza multiple resurse de "punere in scena" a sentimentului de iubire. Exuberanta, euforia juvenila datorata ivirii iubitei este jucata, trucata, mistificata intr-un spectacol de punere la incercare a limbajului poeziei de dragoste. Registrul liric livresc (cu referinte directe la Nicolae Labis sau cu aluzii la Toparceanu si chiar la Nichita StanescU) este placat pe registrul colocvial prozaic (amestec strident de forme si termeni familiari, neologisme, barbarismE), fantezia lingvistica asociativa a poetului fiind enorma.

Intr-un decor ce absoarbe, cu detalii precise, realitatea cotidiana a orasului Bucuresti, iubita este evocata, cainata, laudata, ironizata, idealizata, transfigurata ca intr-un spectaculos joc cu toate valentele sentimentului. indrazneala estetica a autorului este, pe urmele lui Baudelaire si Arghezi, de a largi aproape neverosimil de mult sfera poeticitatii, incorporandu-i o recuzita si un limbaj considerate, prin traditie, "nepoetice":

"e-un curcubeu
pe fiecare patiserie-nto-mnata si chiar pe bombeul pantofului meu ();

- dar iat-o ca se arata:
dinspre eminescu, intunecand chioscul de dulciuri si vulcanizarea
cu zgomotul pe care-l face marea (); venind in jupa ei frez printre norii ei gri
ca si cum tramvaiele s-ar rasturna si fiarele din beton s-ar zgarci
venind pe trotuar ca un policandru
cu focul galben, si tandru
tandru sucind, sucind tandru din poseta, din ruj, din batista, din oglinjoara, din maruntis, din abonament si din fese/ca oricare dintre alese. (); erai cea mai frumoasa femeie din lume.
povestea vietii tale era cea mai trista din lume
inima ta era cea mai trista
ochii tai erau neverosimil de tristi
barbia ta era fantomatic de trista
tatele tale sub pulovarul bej erau de o tristete, de o langoare
limbuta ta era trista /piciorusul tau era trist
tristi erau dintii tai albastri, buzele tale satene (); erai frigida printre ceasornicariile in calduri
erai noii me tangere printre cercei, brelocuri, portelanuri si talgere
erai dulce decus meum prelinsa in constiinta mea si-n haina mea de catifea ca un scrum
erai cherchez la femme gata oricand de un dulce bairam (); veneai dinspre eminescu in piata galati ().

In a doua parte a poemului sunt recuperate, ca printr-o anamneza, fragmente din timpul copilariei; acestea curg fara nici o legatura unele cu altele, pe ecranul memoriei eului auctorial ajuns la maturitate si cufundat, pana la dez-abuzare si nevroza, in monotonia vietii conjugale.

Discursul liric integreaza, in structura-i compozita, secvente narative si dialogale (conversationalE), printr-un indraznet demers artistic de stergere a granitelor dintre genuri. Stilul este si-aici voit prozaic, intr-o masura mai mare incarcat de platitudinea oralitatii colocviale.

Partea a treia se deschide abrupt cu imaginea eului-poet nevoit sa locuiasca in acelasi apartament cu Maimutoiul, care este un alter ego.

Trimitere la ideea Argumentului, Maimutoiul reprezinta cealalta ipostaza a creatorului - cel care nu scrie despre emotii traite, ci rescrie poezii de iubire. El este surprins in plin proces de "creatie", pe punctul de a termina "o oda cum n-a vazut Kansasul", oda care, evident, nu are nimic comun cu specia respectiva.

Registrul liric este, in aceasta parte, complet schimbat. Ne aflam, neindoios, acum sub regimul ludicului, al "mimarii" si al "fantazarii", al inventiei absolute.

In spatiul jocului se iveste al treilea "personaj" al poemului, Femeia, "o domnisoara de plexiglas", "o muierusca mirata leu o fascinanta tata insangerata".


Initiativa Maimutoiului care, fascinat de frumusetea femeii, ,fu mai rapid decat mine: sari si ii saruta manuta
aproape de cot", contine o provocare erotica ce pregateste miezul poemului, "Duetul", de departe secventa cea mai spectaculoasa.

Declaratiile reciproce de amor ale Maimutoiului si Femeii sunt o post-moderna rescriere a istoriei liricii noastre de dragoste de la Vacaresti si Conachi, prin Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu si Macedonski, la Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Blaga si Voiculescu.

Intentia autorului nu e, dupa cum subliniaza Nicolae Manolescu, minimalizatoare, ci "recuperatoare".




Demersul acesta de revalorificare a unor stiluri cunoscute (prin procedee ale intertextualitatii: pastisa, aluzie, citat etc.) este caracteristic postmodernitatii literare.

La sfarsitul partii a treia, Femeia, "himera dimoviana" (N. ManolescU), intruchipare de fum, rod al fanteziei eului-poet si a alter egoului sau, dispare.

In partea a patra a poemului eul-poet reexploateaza filonul "biografic".
El e din nou coplesit de amintiri, traind esecul vietii familiale si adresandu-se reprobator mamei. Patetismul expresiei este trecut prin filtrul ironiei si al autoironiei.

Revenirea la registrul "biografic" din partea a doua, pe aceeasi coordonata a iubirii filiale asociate cu dragostea conjugala, reliefeaza structura ciclica a poemului. Simetria este, de altfel, pusa in evidenta si prin reluarea versurilor de la finalul partii a doua, sub forma de refren. Platitudinea amorului conjugal si exuberanta indragostirii juvenile sunt, incontestabil, cele doua laitmotive in contrapunct ale poemului, subliniate si cu ajutorul versurilor-refren. Ele releva "polimorfismul" iubirii (Andrei BodiU), tema de suprafata a operei, pe care metapoezia nu o poate, totusi, eclipsa complet.

In ce priveste "biografismul" accentuat al versurilor, "poemele de amor" cartaresciene "reprezinta cea mai radicala si completa incercare de subversiune, din literatura noastra, a poeziei inteleasa ca expresie sau confesiune sentimentala" (Nicolae ManolescU). Termenii in care trebuie discutat "biografismul" poemului nu mai sunt aceia traditionali, ei trebuie sa se subsumeze poeticii postmoderniste.

In fapt, dupa cum isi continua demonstratia Nicolae Manolescu, demersul artistic al lui Cartarescu tinde spre "o dubla subversiune": pe de o parte, "valorificarea lirica a prozaicului" (cu insertii "biografice"), pe de alta, rescrierea, in regim ludic si parodic, a poeticului.



Construit prin repetari concentrice, discursul liric reinnoada, in partea a cincea, "viziunile" indragostitului adolescentin, asezandu-le din nou sub semnul versului pastisat din Labis: .Sant iar indragostit. E-un curcubeu ()".


Eul-poet este "un Conachi in blugi" (N. ManolescU) care se tanguie, sufera sau se bucura febril, isi exalta tanguitor iubita, numai ca toate aceste tonuri ale lamentoului poetic sunt minate de ironie si autoironie. Sentimentalismul tandru si patetic, senzualitatea sunt jucate, mistificate, puse in scena, dupa cum am mai aratat, sub forma unui spectacol de parodie, care le atenueaza pana la derizoriu.

Cealalta, amintita mai sus, atitudine fata de poezie ("valorificarea lirica a prozaicului") este si ea definitorie pentru poetica postmodernista. Autorul le permite banalului, cotidianului si falsei trivialitati sa patrunda in spatiul jocului poetic. Cuvantul comun, termenul argotic eliberat de "haloul" vulgaritatii, stridentele onomatopeice alaturi de diminutivele catifelate, cuvantul strict specializat si barbarismul, toate respinse, pana la un anumit moment, de traditia poetica, sunt combinate contextual de autor cu o fantezie lingvistica ce aminteste de avangardisti. Aceasta fantezie lexicala este, totodata, lucid controlata si supusa unui scop estetic limpede, lata, spre exemplu, o secventa de text: .si in sarafanul femeii care erai
dac-au ajuns chiar si pizzeriile sa se intereseze de tine!
daca functionezi mai bine decat un motor de gordini!
daca treci in tramvaiul 16 printr-o lume innebunitor de iubeata
cu poseta de lac in manusa de ata!
daca parul tau fugarit pare un dric aurit, cu geamuri din aripa de musca!
daca fusta ta miauna, daca genunchiul tau musca!
dac-au trecut toamna si iarna vietilor noastre si am ramas doar doua centuri pelviene, albastre,
suspendate in nori!
daca te tarasti, daca scaperi, daca te descompui, daca zbori!
doar daca nu mai m-ai chinui,
galeso, apetisanto!" ()

"Iubito, sunt lesinat dupa sprayurile cu care te dai si mi se face sete de buzele tale
si as vrea sa mananc putin ruj de pe buza paharului tau
si sa-ti desurubez cateva lacrimi de sub ochiul tau" ()

"Daca ma chinuiesti ca pe hotii de cai!
daca odata vroiai!
caci odata vroiai, /galeso, /apetisanto!"

Partea a sasea a poemului este o incercare de sonet shakespearian si pare sa fie o .demonstratie" a imenselor resurse de combinare a cuvintelor pentru a reproduce o forma poetica pe care traditia liricii universale a consacrat-o. Se face, astfel, indirect, trimitere la continutul Argumentului, intarindu-se ideea sub ale carei auspicii este construit intregul text. Figura simbolica a Maimutoiului, ipostaza a artistului care "mimeaza", "recombina" si "rescrie", revine concentric in campul atentiei cititorului. Alter ego al poetului, aceasta "masca" lirica acopera (si totodata descopera) declaratia implicita a autorului in sprijinul unui anumit program estetic, fireste postmodernist.

O seara la opera este, pana la Levantul, textul cartarescian in care "meta-poezia atinge punctul cel mai inalt, prin asumarea ironica si constienta a conditiei sale livresti" (Radu G. TeposU).

Poeziile poetului Mircea Cartarescu