A inceput cu adevarat iarna - comentariu Mircea Ivănescu

Poemul lui Mircea Ivanescu se inscrie in binecunoscuta sa poetica a prozaizarii cautate a discursului liric.



Acest demers este aici intensificat de tema unei intalniri si a convorbirii amicale dintre el si ea, insa intimismul definitoriu situatiei nu pastreaza urmele conventionalismului liricii de dragoste, caci in poem se insereaza si a treia prezenta, in persoana eului auctorial, privitor intrus care scruteaza si inregistreaza scena nu doar pentru sine, ci si pentru instaurarea poemului.



Actul privirii celui de-al treilea subiect al textului corespunde insusi discursului poetic.

Debutul acestui scurt poem se realizeaza in cheia specifica narativitatii, a relatarii care are nevoie de un inci-pit in care sa poata fi situata actiunea (prin determinanti adverbiali si subordonata temporala antepusa regenteI), o actiune poematica fara prea mult dinamism, actorii fiind surprinsi intr-o atmosfera molatica, de boema intretinuta de muzici care se suspenda progresiv in soapte si tacere:

"Spre seara, cand el s-a intors insistent catre ea,
aplecat peste masa, vorbindu-i, privind-o
atata de grav incat i se schimba incet fata
ascultandu-l (si eu, de cealalta parte
a mesei, privindu-I) - ochii i se faceau parca mati.
Pe urma, incet, ea si-a ridicat mana in care
strangea tigara cu voluta disonanta de fum,
tipand tacuta un cor de refuzuri, ca al negrilor
din magnetofonul din colt - si si-a apasat degetul
pe buze privindu-l pe el, si apoi catre mine.
Daca am fi facut literatura as fi spus
ca afara a inceput sa ninga".


Se observa ca poemul se bazeaza pe o constructie duala, explicativa, ea insasi retinand tatonarile, gratie unui serialism al descriptiei care, progresiv dezvoltat, va dezvalui de fapt un mod inedit de reprezentare a anotimpului. Iarna, ca referinta textuala, nu este aproape deloc prezenta prin sfera sa semantica, astfel incat putem crede ca Mircea Ivanescu se foloseste in titlu de un pre-text peisagist pentru a dezvolta o altfel de poezie, nicidecum a naturii, ci a actelor trecute prin filtrul vascos al memoriei (a se vedea ca regimul verbal apartine evocariI), o poezie a gesturilor intarziate care desfiinteaza orice coagulare a vreunei actiuni stenice. Asadar, insolitarea consta in acest poem nu doar in structura prozodica absolut eliberata de constrangerile versului cu ritm, rima si masura reglementate canonic, ci, mai mult, in "esuarea" descrierii obiectului poetic anuntat paratextual, prin titlu, caci discursul paraseste preocuparile traditionale de a infatisa prin sine ceea ce s-a promis initial prin valoarea anticipativa a semantismului intensificat al titlului "A inceput cu adevarat iarna".
Autorul pregateste prin aceasta subliniere de falsa veridicitate intrarea cititorului intr-un cerc "vicios", al literaturii / literaturizarii existentei banale, monotone, prin care se pot descoperi micile revelatii ale cotidianului fara eforturile poetice ale traditiei, fara o pretiozitate de fatada. De aceea versurile din final - "Daca am fi facut literatura as fi spus
ca afara a inceput sa ninga" - traduc o axioma a poeticii lui Mircea Ivanescu, poetul care demistifica artificiozitatea literaturii, decon-struieste toate mecanismele acestei constructii de imaginatie si limbaj, jucandu-se atat cu asteptarile potentialilor lectori, cat si cu "asteptarile" conventiilor poetice, care o data aparute le atrag pe altele. Ei bine, poetul derealizeaza toate aceste cutume literare care tin de mecanismele interne ale functionarii textului (relatiile paratextuale, problema reflectarii fidele a titlului in continutul poematiC), dar si de orizontul de asteptare al umilului cititor.



O alta posibilitate de interpretare a poemului ar fi totusi incercarea de a dezvalui o atmosfera hibernala prin elemente colaterale, lipsite de caracterul mimetic, referential, ci articuland o imagine mai mult sugerata decat prezentata; aluzia ce intemeiaza aceasta realitate apartine altui registru decat cel al naivitatii / elementaritatii naturii. Acesta este inlocuit de o retorica a gesturilor care constituie starea de preambul, avant-textul care se va insinua foarte subtil in textul iernii ca moment revelatoriu - ce pare, in economia poemului, artificial inserat. Motivul / misterul discutiei cuplului si ambiguitatea relatiei acestuia cu privitorul si regizorul scenei, alter egoul poetului, pregatesc si potenteaza aparitia altui subiect al poemului, o prezenta neasteptata: iama. in consecinta, Mircea Ivanescu foloseste o metoda poetica ce conlucreaza cu tehnicile insolitarii, ambiguizand si folosind un instrumentar descriptiv ce conduce pe cai ocolite cititorul, poemul propriu-zis devenind intermediarul, mediatorul semantic al altei realitati, promise, dar absente, descrise in titlu, dar abolite in text, realitate suspendata si tradusa intr-o stare de spirit, prin jocul de masti al actantilor, prin notatia fina a psihologiei acestora, prin aura de mister tesuta de volutele de fum. Astfel, contextul uman devine in poem un background peste care se suprapune uluitor o lume nascuta epifanic, din sonoritati esuate ("voluta disonanta de fum, / tipand tacuta un cor de refuzuri, ca al negrilor / din magnetofonul din colt - si si-a apasat degetul
pe buze privindu-l pe el"(s.n.). Tropii (epitetul, sinestezia si oximoronuL), coagulati in aceste versuri de final, traduc o simplitate voita, care sa fie suplinita de comunicarea aproape banalizata a noii aparitii.

Mircea Ivanescu depaseste lirismul intimist, personalist printr-o evocare prozaica a evenimentului ce survine in lume si in limbaj intr-o comunicare printre si dincolo de cuvinte, dincolo de estetismul literaturii, amendat prin firesc si economie, chiar saracie stilistica.

Poeziile poetului Mircea Ivănescu