Mopete in atmosfera launtrica - comentariul poeziei

Poemul apartine ciclului "mopeteiana" din volumul Poeme (1970).

Originalitatea lui Mircea Ivanescu rezida in imaginarul banal, ce intretine deliricizarea poemului, dar si in discursivitatea colocviala jucata prin asumarea unui dialogism negativ, redus la enuntarea vocii auctoriale care va replica mereu unei instante lectorale abstracte, impersonale, chiar daca aceasta pare a fi stimulata sa coabiteze in tinuturile monotone ale poemului.



Astfel, textul de fata expune evocator marunte intamplari din viata acestei masti insignifiante -precum lasa poetul sa se vada din chiar transliterarea, fara conventionala majuscula, a numelui constructului / substitutului fiintei poetice. Ion Bogdan Lefter considera ca identitatea initialei mastii cu cea a initialei numelui poetului poate sustine acest joc al suplinirii prezentei eului biografic printr-o artificiala prezenta textuala. Exegeza a mers chiar mai departe, loan Moldovan sustinand ca mopete reprezinta dubla anagrama: poet - poem, in aceasta directie vom putea dezlega astfel, in ciclul care il are ca personaj central pe acest individ usor amuzat, usor trist, caricatural si melancolic, pe insusi poetul, iar in textele sale sa dezvaluim ascunse si volatile arte poetice.



Resorturile poematice sustin primatul anecdoticului, dezvoltat progresiv, printr-un dozaj calculat ce amesteca realismul biograficului cu fictiunea reveriei, cu fantasma si meditatia antiromantica, plina de reziduurile prozaismului:

"Mopete s-a instalat intr-o seara comod,
la marginea focului, sa-si citeasca gazeta -
in spatele lui, scara care suia la pod
trosnea cand lumina focului isi infigea egreta
pe cate o treapta, mai fosnea si mopete
cand intorcea foaia sa urmareasca ce scrie
despre una sau alta, din cand in cand isi nota pe mansete
cate o idee, ca sa poata mai tarziu sa o transcrie
cand avea sa se duca la culcare, pe perete deasupra
patului. Alaturi, pe masuta, avea sticla si paharele
(il asteptase in seara aceea pe marele
lui prieten - dar nu venisE), asupra
intregei scene era o liniste binefacatoare,
nivelul lichidului in sticla scadea cu cate o palma linistitoare".


Se constata ca, de la incursiunile epice in ritmurile lancede ale acestui "omulet simpatic (), un fel de Charlot cu veleitati culturale" (I.B. LefteR), poemul ataca registrele aparent confortabile ale unei existente lirice, care incearca sa reconstituie o stare meditativa conventionala, specifica unui V. Alecsandri sau vreunui poet romantic aflat in preajma focului inspirator. insa la Mircea Ivanescu atmosfera intima nu configureaza toposul standardizat de traditia premoderna, dimpotriva il volatilizeaza, il dinamiteaza prin subtila pozitie ironica fata de orice conventie culturala. Astfel, fata de beatitudinea intimista specifica poeziei unui Emil Brumaru, Mircea Ivanescu prefera sa-si elaboreze "din mirajele domestice () o mitologie a absentei si a transcendentei care se indeparteaza* (Al. CistelecaN). La o privire interioara textului, se va putea totusi constata ca exista - dincolo de conventionalul confort cotidian si cultural pe care il asigura camera - un ferment ce pare sa intretina visarea, chiar daca evadarea din cadrele universalului reportaj nu se produce, pentru ca mopete alege sa citeasca o gazeta, si nu alt gen de literatura care sa-l dezancoreze din real. Transferul dintr-un registru al realitatii in altul se face prin dinamica flacarii (marcata metaforic, singura prezenta stilistica traditionala, apartinand instrumentarului poetic ermetic, orfiC), aceasta investeste si masca / alter egoul poetic cu freamatul unei existente "reale", credibile, animandu-i prezenta si transpunan-du-l in acelasi timp intr-un spatiu protector de "liniste binefacatoare".


Luciditatea pe care poetul o investeste pentru a transcrie / reproduce banalele evenimente ale existentei (boeme a lui mopetE) face concurenta notatiei nostalgice ascunse de ingenuitatea limbajului si de folosirea semnelor tipografice ale parantezelor, de simplitatea stilului apoetic, ostentativ deposedat de pretiozitati si artificii semantice, prozodice sau retorice. Simplitatea cautata a limbii poetice este intretinuta de asemenea prin alegerea unei rime incrucisate, prin constructii jucause alternante, rima care se autoaboleste in familiaritatea modului de enuntare si in diluarea prozaicului vers care nu suprima sintaxa si nu o reduce la o formula rigida ce trebuie sa incapa intr-o anumita structura metrica. Impresia pe care o produc versurile ivanesciene este de comunicare spontana, fireasca. Naturaletea deriva din lexicul folosit si din oranduirea lui semantica, fara artificii, parand parca desprinse din fluxul limbajului aflat la gradul zero al conotatiei.



Al. Cistelecan precizeaza:

"Avand ca exigenta «sinceritatea», poemul produce cu regularitate «minciuna». Parada sinceritatii este o parada a mastilor. Autenticitatea gesturilor, sinceritatea lor devin transcendenta goala a limbajului poetic".
Daca revenim asupra poemului, observam ca el nu se incheie, ci pare sa reproduca mai degraba o secventa dintr-un mesaj neterminat, dintr-un enunt deschis ce continua in celelalte pagini ale volumului, risipindu-si episoadele care vor reveni concentric la aceeasi figura naiva, dar si serioasa, banala, dar si solemna (in actele sale esentiale de intemeiere a actiunii poeticE) a lui mopete. Aparent inocent, acesta noteaza pe mansete, fixeaza idei, gloseaza pe marginea monotonei existente pregatind mereu, consecvent, cadrele spunerii poematice, inregistrand prezentul derizoriu sau descoperind un prezent anterior, al esuarii, al asteptarii "marelui prieten".
Inventivitatea la nivelul textului consta in fidela surprindere si inregistrare a procesului artistic, po/e/n-ul se deruleaza in fata cititorului, poetul cauta "tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult", care sa intretina ambiguitati semantice, psihologice, ontologice in chiar transparenta sa confesiva. Prin toate aceste paradoxale procedee, Mircea Ivanescu reuseste renovarea limbajului poetic in spatiul literaturii noastre contemporane.

Poeziile poetului Mircea Ivănescu