Catre Galateea - comentariu Nichita Stanescu

In poezia Catre Galateea, Nichita Stanescu a preluat o sugestie - aceea a relatie, ideale d.ntre autor si opera sa - din mitul lui Pygmalion si al Galateei Prelucrarea si resemnificarea unor mituri se numara printre procedeele specifice ale liricii moderne. Poezia Catre Galateea - o poezie cu statut de "text plural" -are tonul si tensiunea imnurilor de iubire din Cantarea Cantarilor si a invocatiilor catre zeitatile feminine ale antichitatii: Geea, Artemis, Demetra, Cybele, Afrodita sau Isis



Fiecare strofa incepe cu verbul stiu si se termina cu o porunca-rugaminte {"naste-ma") adresata unei fapturi misterioase numita impropriu Galateea. Reducand ofertele semantice ale textului la una singura, se poate spune ca prin misterioasa faptura este personificata insasi opera aflata inca in stare de gestatie - mentala si sufleteasca. Perspectiva potrivit careia nasterea operei se inverseaza intr-o renastere a autorului se subsumeaza unei teme mai largi: aceea a operei care isi releva autorul.



Tot ce poate afla lectorul despre ideala faptura, ce se identifica, asemenea vechilor zeitati feminine, cu iubita-mama, si care este descrisa in regimul difuz al ambiguitatii baroce, rezida in cele cateva indicii textuale - cuvintele "parfu-muri", "san" "inel" si rugamintea-porunca "naste-ma" - care afirma feminitatea ei. Elementele contingente ale operei, care este gandita in termenii unei corporalitati feminine, sustin realitatea ei incontingenta (ideala):

"Stiu tot ce tu nu stii niciodata, din tine
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre a/e sangelui tau".


Opera, care purcede de la autor, se aseamana atat lumii create de instanta divina ("facatoare a toata fiinta"), cat si femeii careia embrionul (fatuL) ii confera, in evolutia sa, un statut dependent de cele doua etape succesive ale relatiei lor: cea "apriorica" (prenatala) si cea ulterioara - de mama care a trecut prin chinurile nasterii, ale despartirii de fatul purtat in pantec si care, aflat, pe durata po/e/n-ului, in interiorul ei, in calitate de factor genezic, isi asuma o ipostaza demiurgica. Asa cum, in panteism, lumea este o manifestare a lui Dumnezeu, a Unului in Tot, opera este, in etapa elaborarii ei, o manifestare a instantei auctoriale. Rugamintea-porunca "naste-ma", rostita de trei ori si insotita de anumite gesturi ceremoniale, ia forma discursiva a unei incantatii (modernE), care contribuie, alaturi de spectacolul gestual, la ritualizarea mesajului emis de subiectul liric, spre a-i spori, astfel, eficienta. Enumerarea arborescenta - prin care autorul isi justifica rugamintea-porunca si prin care sunt investigate sensurile pe care a dorit sa le incorporeze operei - se converteste intr-o argumentatie a autoritatii celui care i-a dat fiinta. in mod subtil, autoritatea creatorului este transferata, pe parcursul amplei argumentatii, asupra receptorului argumentatiei (operA), respectivul transfer echivaland cu actul definitiv al implinirii (al desavarsiriI) autoritatii sale.

Doritul moment, cel al "golirii" operei de autorul ei, marcheaza trecerea necesara de la existenta apriorica a operei (o existenta inchisa, abstracta, ideala), la existenta autentica: o existenta deschisa, inradacinata intr-un alt nivel al ordinii existentului. inradacinarea in existent a atributelor sale anagogice - frumusetea si feminitatea - in care se oglindesc ordinea si frumusetea divine este o consecinta a modificarii raportului de cauzalitate dintre autor (semnificaT) si opera (semnificanT), a inversarii respectivelor "roluri".
O atare miscare a raportului autor-opera dovedeste maturizarea spirituala si "fiziologica" a relatiei lor si, desigur, a fiecaruia dintre termenii acestei relatii. Proba nasterii umanizeaza identitatea (si idealitateA) operei si confirma eforturile autorului de .infiintare" (conform intelesului de baza al verbului poieiN), de "punere in fiinta" a operei in interiorul careia vietuieste, pe intreaga durata a "cosmogoniei".


Impresia de act paradoxal pe care o incumba situatia lirica in care autorul ii cere propriei sale opere sa-l nasca, decurge din ignorarea specificitatii gandirii mitice si a capacitatii acesteia de a depasi contrariile (intre gandirea lirica si gandirea mitica asemanarile sunt mult mai numeroase si mai semnificative decat inerentele si firestile deosebirI). Asa cum usor se poate observa, moderna dublare a raportului opera-autor are ca suport semic un ansamblu de elemente specifice gandirii arhaice. intre acestea se numara, intr-o ordine aleatorie: valoarea magica a rugaciunii si a repetarii actului verbal; personificarea operei in spiritul personificarii mitice a gliei, a apelor, a padurii, a cerului, a astrelor etc; conceptia legata de stravechiul cult al Mamei, potrivit careia nimic nu e pe lume care sa nu aiba o muma, o maica; credinta in miracol si aluzia ia asemanarea dintre conditia creatorului de arta si cea a demiurgului, aluzie sustinuta de arhaica intimitate cu universul si Divinitatea.



Avand intelesul unei "perfectionari" a operei, prin inzestrarea ei cu una dintre facultatile biologice fundamentale ale femeii, actul nasterii, care reuneste, la un alt nivel, autorul si opera sa, si care organicizeaza, in acelasi timp, relatia lor, constituie "un pas inainte" absolut indispensabil in evolutia raportului dinamic dintre autor si opera si, respectiv, dintre opera si autor. Daca s-ar dovedi lipsita de magia capacitatii de a naste, opera - gandita, in spirit baroc, sub specia organicului si a proceselor vitale - ar fi imperfecta, neizbutita, ratata. Din acest motiv este reluat, obsesiv, din mai multe unghiuri, in rugaciunea catre Ea, motivul - ambivalent - al pietrei. Prin imobilitate, prin raceala si prin aspectul dur (aspecte ale "uscarii viului"), piatra simbolizeaza, in general, materia frustrata de viata si de misterul creatiei. in relatia cu titlul, aceste sensuri simbolice se convertesc intr-o aluzie concentrica la stravechea tema mitologica a miraculoasei invieri a pietrei. insusi mitul Galateei si al lui Pygmalion valorifica aceasta tema arhaica: Pygmalion a cioplit o statuie - Calateea - atat de frumoasa, incat s-a indragostit de ea. Ascultandu-i infocata dorinta de a insufla viata frumoasei statui, Afrodita a inviat-o. Din iubirea lor s-a nascut Pathos (in greaca: suferinta, patima). "Sensul mitului este limpede: Patosul artistului insufleteste pana la urma opera" (Stefania MincU).



"Salvarea" autorului mistuit, in aceasta faza, de obsesia implinirii sale totale este dublata de "salvarea" operei de la idealitatea a carei "supra-existenta" este similara frumusetii divine din care emana, prin regresiune, insasi frumusetea lumii. Dubla salvare este conditionata de completa feminizare a operei prin racordarea ei maternala la sensul existentului. Nu este vorba de o abdicare de la aspiratiile sale superioare, ci de o iminenta depasire a limitelor impuse, intr-o anumita etapa a devenirii ei, de perspectiva conceptualizanta si idealizanta a autorului asupra propriei sale opere. Treptat, bucuria victoriei obtinute prin efort cognitiv este inlocuita de sentimentul ca, pe aceasta cale - a aproximarii speculative a inexprimabilului - opera a fost frustrata de sursa ei de alimentare: infiorarea emotionala in fata misterului vietii. Sesizarea rupturii dintre cunoasterea rationala - si limitata - a misterului si cea emotionala induce o stare de insatisfactie, care, la randul ei, declanseaza dorinta transformarii operei-obiect in opera-subiect. in acest sens, "iesirea" din opera este echivalenta cu iesirea dintr-o "inchidere deschisa" (cum este pesterA) ori dintr-o "deschidere inchisa", iar actul enigmatic al nasterii are, in consecinta, intelesul de "con-nastere" (o nastere impreuna) a creatorului si a operei ale carei sensuri anagogice ("verticale") sunt absorbite de orizontala existentei ei obiective si maternale. Nasterea, ca act de cunoastere "vie", "naturala", directa, incununeaza eforturile de explorare intermediara (cu ajutorul intelectului si al inimiI) a zonelor inca necunoscute aflate in interiorul sau dincolo de marginile stiute ale operei (si chiar si ale poeticuluI). Sublimarea paradoxala a raportului dintre cele doua planuri cognitive - cel intermediar si cel direct - in imaginea antropomorfa a operei - o imagine veridica, asemenea imaginilor mitice, doar din punct de vedere simbolic - evidentiaza, deopotriva, si originea misterioasa a operei - a carei esenta Jeste inaccesibila cunoasterii rationale - si statutul ei de "lacas" - feminin - al misterului Asemenea Ideii din doctrina lui Platon, faptura invocata de subiectul liric al poeziei Catre Calateea se ascunde nu numai in sine, in interioritatea ei, cat si in propria exterioritate deschisa si accesibila:

"Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape - / dupa-amiaza, dupaorizontul, dincolo-de-marea..J si tot ce e dincolo de ele".
Poetul stie totul despre existenta fapturii invocate, dar nu si despre esenta fiintarii ei. Obsesivul "stiu" camufleaza, de fapt, sentimentul de frustrare generat de dureroasa neputinta a scoaterii operei din "starea ei de ascundere" sau, altfel spus, a accederii la adevarul pe care aspectele manifeste ale operei il ascund. Respectivul sentiment se impleteste cu cel iscat de imprevizibila schimbare ce apare in esenta "adevarului" operei.



Putem spune ca formarea artistului insetat de adevarul propriei opere are, in poezia Catre Calateea, sensul adaptarii "corecte" la perceperea modificarii esentei adevarului pe care, aflat in eroare, autorul il identifica, fara ezitare, cu aparentele idealizante sau cu ceea ce era manifest in jurul "starii sale de ascundere".
Asadar, titlul poeziei lui Nichita Stanescu (Catre CalateeA), care nu trebuie luat in litera, ci in spiritul sau, indica doar o posibila analogie intre subiectul liric si Pygmalion: sculptorul a carui patima artistica duce la insufletirea operei. Modelarea (formareA) artistului are ca reper imaginea-model a lui Pygmalion: o imagine .datatoare de masura", in ceea ce priveste altitudinea calitativa a formarii subiectului (artistuluI). Intensitatea afectiva a celui ce-si doreste, in aceasta poezie, accederea la esenta operei sale, la adevarul ei, face, cu prisosinta, dovada orientarii artistice, in intregul sufletului sau de om care are vocatia artei, catre "directia fundamentala a nazuintei sale".
Ceea ce conteaza intr-o asemenea experienta, asa cum se deduce din mesajul poeziei Catre Cala-teea - o ars poetica in care Nichita Stanescu a procedat la prelucrarea mitului propriu-zis - nu sunt consecintele imediate sau mai indepartate (respectiv, renasterea subiectului liriC), ci insusi actul de implicare a creatorului in cautarea esentei ascunse a propriei opere, fapt care presupune trecerea de la cauzalitatea exterioara a operei, dependenta de lumina ratiunii si a vointei, la interiorizarea actiunii creatoare. in felul acesta, actul creator, care nu este reductibil la momentul sau cognitiv, face posibila atat trecerea liniei de demarcatie a operei spre ea insasi, spre esenta ei, cat si a autorului spre sine insusi, spre geneza propriilor stari sufletesti, spre miscarile psihice subiective si nesubsumabile cauzalitatilor exterioare. in acelasi timp, actiunea interioara - concretizata in reorientarea spre emotia in fata profunzimii misterioase a existentei - promoveaza si desavarseste adevarata comunicare dintre autor si opera sa ca alteritate. Din acest unghi, si opera, si autorul sunt ego-uri distincte, unicate nesuplinibile, iar apelul la autorealizarea prin comunicare cu opera inseamna integrarea subiectului in real si, totodata, iesirea din captivitatea unei dureroase solitudini demiurgice.

Multiplicitatea posibilitatilor de interpretare atesta mobilitatea semantica a acestui text.

Poeziile poetului Nichita Stanescu