Dezimblanzirea - comentariu Nichita Stanescu

Poezia debuteaza cu o strofa alcatuita din enunturi antinomice in cadrul carora totalitatea semantica a enuntului depaseste intelesul fiecaruia dintre elementele care participa, in structuri binare, la jocul semnificantilor si al semnificatilor:

"De mult negru ma albisem
De mult soare ma-nnoptasem
De mult viu ma mult murisem
De visare ma aflasem."

Dialectica ludica a acestor constructii este realizata in spiritul poeziei manieriste, caracterizata prin jocul ingenios de cuvinte si idei, prin inclinatia catre clovneria verbala si prin felurite figuri "iregulare" formulate constient (paradoxuri, sofisme, false analogii, oximoronuri etC), figuri specifice atat literaturii culte, cat si folclorului in aspectele sale ludice si magice.



O asemenea intrebuintare a limbii echivaleaza cu o incercare de dezim-blinzire a cuvintelor, cu o repunere a lor in libertatea (salbaticiA) pe care au pierdut-o prin "legarea" de anumite semnificatii prin functia lor referentiala. Perspectiva dialectica este dependenta de asa-numita logica a interiorului (logica magica a limbajuluI), care se opune celei notionale (exterioarE). Logica notionala subordoneaza limbajul functiei sale referentiale (il subordoneaza concretului, il constrange la o inevitabila "mecanizare").



Asocierea cuvintelor din aceasta strofa vizeaza, pe de o parte, eterna lupta a contrariilor de care depinde insasi dinamica lumii, in pluralitatea manifestarilor ei, iar pe de alta, insesi "chinurile limbajului", starea de conflict dintre dorintele semantice ale cuvintelor si conditia lor referentiala care le reduce la statutul de "moneda".


Prima strofa prefateaza mesajul erotic al poeziei structurat pe "autonomia" celor doua principii de asemenea contrare: femininul si masculinul. Dorinta de a alcatui o roata, impreuna cu femeia invocata, exprima nostalgia dupa androginia pierduta a fiintei umane:

"Vino, tu, cu tine toata
ca sa-ntruchipam o roata.
Vino, tu, fara de tine
ca sa fiu cu mine, mine."

Tema androginiei - a totalitatii fizice si spirituale a fiintei umane - sta la baza mitului platonician potrivit caruia, la inceput, oamenii erau fapturi sferice. Din pricina nesabuintei lor (hybriS), zeii i-au sanctionat prin despicarea sferelor in entitati care, de atunci, aspira sa reconstituie, prin dragoste, intregul initial.



Mitul androginului este pus de Nichita Stanescu, prin simbolul rotii, in relatie cu teoriile antice (presocraticE) despre perfectiunea divina al carei simbol este sfera si care se afla in varful ierarhiei figurilor geometrice ale perfectiunii (cercul, roata, patratul, triunghiuL). Elementele din care este alcatuita sfera -focul, apa, aerul si pamantul - sunt deposedate, prin sublimare, de proprietatile specifice (concrete, fenomenalE), pentru ca, altfel, sfera si-ar pierde perfectiunea si, in consecinta, ar incepe "sa sufere", "sa geama", "ar crapa", in concluzie, s-ar manifesta fizic, provocata de fortele elementelor contrare pe care le incumba. Din regimul simbolic al perfectiunii, ar trece in cel al imperfectiunii de care este conditionata realitatea concreta si care consta in razboiul principiilor constitutive al lumii. Prin versurile "Vino, tu, fara de tine
ca sa fiu cu mine, mine", Nichita Stanescu sugereaza ideea ca iubirea dorita este de factura ideala, sublima, "sferica": o iubire fara suferinta.



In ultima strofa, constituita in baza procedeului numit analogie prin inversare, dorinta ascensionala ("O rasai, rasai rasai
pe infernul meu, un rai"), este inlocuita de optiunea - descendenta - pentru o relatie "vie" cu iubita: o relatie asumata in termenii unui sacrificiu, ai unei rastigniri ("pe crucea de carne"):

"O ramai, ramai, ramai
Palma bate-mi-o in cui
pe crucea de carne
cand lumea adoarme."

Daca in jocul opozitiilor din prima strofa se reflecta dualitatea iminenta a lumii, opozitia celor doua optiuni ale subiectului liric ilustreaza insasi dualitatea fundamentala a sufletului uman. "intunecarea" perspectivei asupra iubirii - asumata ca o rastignire laica "pe crucea de carne" (dublet al crucii ca reprezentare a lumiI) - se datoreaza tristetii generate de gandul ca principiul feminin, un principiu zamislitor, este, totodata, si un principiu al mortii, intrucat tot ce are un inceput are si un sfarsit. insasi constiinta acestui principiu al vietii echivaleaza cu o rastignire.



In mod remarcabil, viziunea propriei rastigniri, sub cele doua aspecte mentionate, este sustinuta, stilistic, de tonalitatea ultimelor doua versuri, o tonalitate specifica bocetelor:

"pe crucea de carne
cand lumea adoarme."

Poeziile poetului Nichita Stanescu