Elegia a zecea - comenatriu Nichita Stanescu

Elegiile lui Nichita Stanescu cuprind "mai multe tipuri si registre ale elegiacului, prezente in alcatuirea simfonica a intregului ciclu: elegia destinului, elegia intima, «plangerea» medievala (), bocetul metafizic (), litania, pana la epuizarea sugestiilor si nuantelor acestei specii de lirism" (Stefania Mincu, Nichita Stanescu. Intre "poesis" si "poein").



Elegia a zecea, subintitulata .Sunt", este o plangere pe tema limitelor fizice si cognitive ale fiintei umane incapsulate in propria individuatie. Subiectul liric este mistuit de o chinuitoare suferinta ce aminteste, subtextual, de plangerile lui Iov, de versurile eminesciene "Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus / Ori ca Hercul inveninat de haina-i* si chiar si de motivul blagian al bolii metafizice intrate fara veste in lume. Boala sa este pricinuita de "o rana
calcata-n copite de cai fugind", de disparitia organelor fara nume (neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaituL) si care intretineau relatia subiectului liric - inainte de a fi dobandit, prin nastere, un nou tip de existenta - cu fapte si lucruri pe care organele obisnuite nu le pot sesiza. Bolnav "de ceva Intre auz si vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventata de ere" si, respectiv, de fiecare lucru si fiinta pe care propriile si indispensabilele limite fizice le singularizeaza, le despart de ideala si iluzoria unitate al lumii, trupul subiectului se identifica, hiperbolic, prin suferinta, cu intreg universul:

"Ma doare marul ca e mar,
sunt bolnav de samburi si de pietre,
de patru roti, de ploaia marunta,
de meteoriti, de corturi de pete.
()
Ma doare diavolul si verbul,
ma doare cuprul, aliorul,
ma doare cainele, si iepurele, cerbul, /copacul scandura, decorul.
Centrul atomului ma doare, /si coasta cea care ma tine
indepartat prin limita trupeasca
de trupurile celelalte, si divine".


Imensa suferinta vine, pe de alta parte, si de la rana "care n-a incaput in trupul meu apt pentru rani" si pe care imaginatia subiectului o plaseaza in spatiul cosmic, undeva Jntre Steaua Polara
si steaua Canopus si steaua Arcturus
si Casiopeea din cerul de seara".


Cele doua momente de apogeu ale suferintei sunt corporalizate^ liric in aceeasi tehnica: recontextualizarea unor imagini foarte bine cunoscute. in prima secventa a elegiei este utilizata imaginea eminesciana (din Scrisoarea IV) a "maestrului nebun" [Jata-ma, stau intins peste pietre si gem,
organele-s sfaramate, maestru,
ah, e nebun caci el sufera
de-ntreg universul"), iar in cea de a doua, imaginea biblica a Salomeei dansand cu capul Sfantului loan pe tava:

"Sunt bolnav. Ma doare o rana
pe care^ mi-o port pe tava
ca pe sfarsitul sfantului loan
intr-un dans de apriga slava".
in finalul elegiei, tristetea unicitatii generata de unitatea monadica a fiintei este resimtita in termenii frustrarii de multiplicitate:

"de numarul unu sunt bolnav
ca nu se mai poate imparte
la doua tate, la doua sprancene,
la doua urechi, la doua calcaie,
la doua picioare in alergare
neputand sa ramaie.
Ca nu se mai poate imparte la doi ochi,
la doi ratacitori, la doi struguri,
la doi lei ragind, si la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri".


Sentimentul de frustrare, care se manifesta in cele doua planuri complementare - cel intim si cel cosmic - se sublimeaza intr-o ambigua simbioza intre revolta ontologica si voluptatea martirajului prezenta, in grade diferite, in toate elegiile:

"7 7 elegii are un prim-plan al luptei eu - lume determinata de impulsul cunoasterii integrale, un al doilea plan al trairii si asumarii esecului si un al treilea, al voluptatii martirajului aureolat de intelepciune" (Daniel Dimitriu, op. cit.). in urmatoarea secventa, frustrarea pricinuita de ruperea, prin nastere, de Marele Tot, aminteste de miturile in care trupul unei anumite fapturi supranaturale a fost transformat, in vechimea originara, in material cosmogenetic:

"Organul numit iarba mi-a fost pascut de cai,
organul numit taur mi-a fost injunghiat
de fulgerul toreador si zigurat
pe care tu arena-l ai.
Organul numit Nor mi s-a topit
in ploi torentiale, repezi,
si de organul Iarna, intre-gindu-te
mereu te lepezi" [s.n.]. Pe de alta parte, confesiunea din aceasta secventa ar putea fi interpretata si ca expresie disimulata a dorintei irealizabile, de care este cuprins si subiectul liric din poezia Dati-mi un trup voi muntilor a lui Lucian Blaga: dorinta unei alcatuiri "a fiintei biologie pe masura aspiratiei catre absolut" (Stefania Mincu, op. ciT). Asadar, drama umana consta in caracterul fragmentar si limitat al cunoasterii si, respectiv, in conditia fapturii umane de "fragment" neinsemnat al Marelui Tot. Feluritele si umilele organe si simturi umane - despartite unele de altele prin "ziduri ale tacerii" - nu pot asigura obsesiva accedere la intelesul lumii ca Totalitate, ca manifestare a Unitatii divine. Din acest motiv, iluzoria inzestrare cu altfel de organe - abstracte - de care nu dispune decat sfera (simbolul perfectiunii si al totalitatiI), este, pe fondul unei cumplite senzatii de rarefiere a trupului, cat se poate de legitima: .Trupul meu fara frunze,
trupul cerbos
rarindu-se-n spatiul liber
dupa legile numai de os,
neaparate mi-a lasat
suave organele sferii,
intre vaz si auz, intre gust si miros
intinzand ziduri ale tacerii".


Precara si inacceptabila conditie "a omului este exprimata prin marci semantice ale frustrarii, ale bolii si inexistentului" {"mi-a disparut", "mi s-a topit", "ma doare", "sunt bolnav" "nu exista", "eclipsa") si prin .multitudinea vocabulelor utilizate la forma lor negativa":

"neauzul", "nevazul", "neinventat" (Stefania Mincu, op. ciT).



Elegia a zecea este rodul prin excelenta al unei stari sufletesti de factura baroca. Aspectul excesiv (teatraL) al "plangerii", oscilatia si alternanta starilor- si chiar trairea simultana a contrariilor - se conjuga cu disponibilitatea - de asemenea, strict baroca - a asumarii unor roluri imaginare, adica a convertirii mentale a fictionalului in realitate si a realitatii in fictiune (fictionalizarea non-fictionaluluI). Teatralitatea, ca expresie a abundentei emotionale, se subsumeaza unuia dintre principiile de baza ale artei baroce: stralucirea tragica. in esenta ei, nevoia de stralucire are menirea de a anestezia o leziune psihica, un conflict mterior, o rana launtrica provocata de constiinta damnarii fiintei omenesti etc. In pofida aparentei, actul compensator al stralucirii baroce - de o maxima evidenta in aceasta "plangere" a lui Nichita Stanescu - nu este declansat de o stare de plenitudine vitala, ci, dimpotriva, de o revolta provocata de asa-numita precaritate a fapturii umane.

Poeziile poetului Nichita Stanescu