In dulcele stil clasic - comentariu Nichita Stanescu

Volumul In dulcele stil clasic este alcatuit, preponderent, din poezii de dragoste. Cu o inocenta simulata, Nichita Stanescu adopta felurite atitudini erotice: de la erosul antic, de tip sacru, la cel specific poetilor (intre care si DantE) din Scoala italiana de poezie Dulcele Stil Nou sau celor din etapa tarzie si efeminata a barocului.



Intre poeziile ce vizeaza, formal, stilul poeziei galante, prin teatralizarea suavitatii, prin afectarea de sorginte petrarchista, prin ostentativul ton minor (specific poeziei pretioasE) se numara si cea care este intitulata in dulcele stil clasic. in acest "tipar" este pus un continut ce aminteste de imnurile catre zei (zeitE) din literatura clasica a antichitatii: un continut, asadar, dependent de spiritul clasicismului grecesc si latin.

Prin figura "galantei" domnisoare (a carei funda este un substitut al cununii purtate de zeitele-fecioarE), Nichita Stanescu reactualizeaza, intr-o nota semi-ludica, statutul Fecioarelor divine din mitologiile antice.

Ca ipostaza a celei mai frumoase trepte a feminitatii antropomorfe, laica domnisoara se inrudeste, prin frumusete, tinerete si puritate (castitatE), cu zanele si ondinele - fapturi imaginare de o frumusete fermecatoare - si, in baza acelorasi atribute, cu Fecioara Maria, cu Sophia gnosticilor sau Beatrice (din Divina comediE) etc. Fiecare dintre acestea sunt manifestari ale prototipului Fecioarei divine si ale acestei lumi in care "spiritul patruns de credinta a stiut sa identifice eterna imagine a unei feminitati sublime" (Walter F. Otto, Zeii Greciei. Imaginea divinitatii in spiritualitatea greaca).

In aceasta poezie, "vederea" domnisoarei se petrece pe fondul sentimentului ca lumea este supusa unei grabnice imbatraniri, cum se poate deduce din succesiunea epitetelor verde si pala, intre care nu se afla nici un cuvant intermediar ("Dintr-o frunza verde, pala /pasul tau de domnisoara"), sau din versurile "Dintr-o inserare-n seara
pasul tau de domnisoara".
Asadar, seara, ca moment - repetitiv si discontinuu - de declin al luminii este, pe durata sa, un "semnificam" al inserarii continue a lucrarilor lumii aflate intr-o "coborare" ireversibila.

In mijlocul unei lumi in care toate sunt efemere (perspectiva tipic baroca) subiectul are, pentru o clipa, revelatia celuilat aspect - complementar si corelativ - de care depinde dualitatea lumii: eterna ei tinerete, deplina ei potentialitate feminina, sublima ei frumusete. Acest minunat aspect se manifesta la toate nivelurile lumii: teluric ("Dintr-un bolovan coboara
Pasul tau de domnisoara"), vegetal ("Dintr-o frunza verde, pala"), acvatic ("O secunda, o secunda
eu l-am fost zarit cu unda"), aerian ("Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara") si uman (domnisoara, inima, timpanuL). Factorii de care depinde regenerarea continua a lumii, eternitatea ei "vie" si, respectiv, dualitatea iminenta, sunt chiar declinul, imbatranirea (inserareA) si moartea.

In strofa a IV-a, extazul vizual al celui ce se simte amenintat de trecerea vremii se desavarseste in extaz auditiv (care, in mistica, este superior celui dintaI):

"Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu
caci imi este foarte rau."

In respectiva strofa, este incifrata liric aluzia la Hipolit (personaj al lui EuripidE), care o vede, in clipa din urma a vietii sale, pe zeita Artemis, venita sa-i aline suferintele, si a carei prezenta are atat efecte "analgezice", cat si compensatorii.



Fascinanta prezenta vizuala a domnisoarei, sublimata in extaz auditiv, induce paralelismul dintre lume si propriul timpan al poetului: .Mai ramai cu mersul tau /parca pe timpanul meu II caci imi este foarte rau."

Extazul, sub forma vizuala cat si auditiva, este o modalitate de acces la sacralitatea lumii. Epitetele atribuite timpanului - blestemat si semizeu (substantiv folosit cu valoare adjectivala) - sunt, de fapt, in baza paralelismului realizat prin utilizarea adverbului parca, epitete ale lumii in care se rasfrange frumusetea divina a domnisoarei. impreuna, cele doua cuvinte au intelesul epitetului sacra (sacrU). Sub pretextul referintei mitologice la Artemis si Hipolit, Nichita Stanescu "se joaca" cu ambivalenta cuvantului sacer (sacrU), care, altadata, avea atat sensul de blestemat, cat si pe acela sacru (divin, sfanT) in terminologia crestina:

"Mai ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu 1 caci imi este foarte rau." in stilul sau caracteristic, poetul a inlocuit cuvantul sfant cu semizeu, intrucat prototipul reprezentativ pentru mentalitatea clasica - pe care o reinvie in acest text - era semizeul. Sfantul, care apartine si el categoriei exceptionalului, este o "figura" tipica in crestinism: etapa religioasa ulterioara in raport cu politeismul antichitatii clasice. Prin urmare, aceasta substitutie nu este decat, in mod aparent, un joc (o simpla acrobatie verbala).



Scriitura acestei poezii oscileaza intre poezia galanta si cea construita in baza schemei "hazliu - serios" ("gluma - gravitate"). in anumite secvente, gluma se naste din gravitate, iar in altele se intampla invers. Cel de-al doilea aspect este evident cu strofa a V-a:

"Stau intins si lung si zic,
Domnisoara, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit si mozaic" Astrul solar - sub care nimic nu este nou - se asimileaza, prin epitetele pitic, aurit si mozaic - bufonului (arlechinului, mascariciuluI). Aceste personaje aditioneaza, la modul parodic (in proportii diferitE), trasaturile degradate ale regelui (functie echivalenta cu aceea a aurului in "ierarhia metalelor"), ale sacerdotului si ale nebunului lucid, ce rosteste crudele adevaruri, sub masca - protectoare - a rasu' plansului. Pe alta parte, coloristica bizara (la care face aluzie epitetul mozaiC) a vesmintelor sale reprezinta amestecul misterios de aspecte vesele si jalnice ale lumii, in pluralitatea - de balci - a manifestarilor ei antinomice.

Poezia se incheie cu versul "Pasul trece eu raman", vers in care este refor-mulata zicatoarea "apa trece, pietrele raman* si care sugereaza despartirea, sub semnul resemnarii, de clipa revelatiei.



Receptivitatea la frumusetea lumii, perspectiva luminoasa (apolinica) asupra existentei, seninatatea si echilibrul sufletesc sunt cateva dintre marcile definitorii ale artei clasice a antichitatii. Precizam inca o data ca poezia in dulcele stil clasic are ca model nu scriitura de tip clasic, ci st/7i// (moduL) de gandire propriu poetilor din etapa clasica a literaturii antice (grecesti si latinE). De asemenea, sintagma In dulcele stil clasic, ca titlu al acestei poezii, incumba alte valente semantice decat cele pe care le are in calitatea de titlu al volumului de versuri din care face parte. Respectivul titlu (de voluM) se raporteaza, in primul rand (si, desigur, in spirit ludiC), la mistica erosului si a femeii iubite in poezia specifica "Dulcelui Stil Nou".

Poeziile poetului Nichita Stanescu