Lectia despre cub - comentariu Nichita Stanescu

Volumul Operele imperfecte se deschide cu Lectia despre cub si se incheie, semnificativ, daca se are in vedere ierarhia simbolologica a figurilor geometrice, cu o alta arta poetica intitulata Lectia despre cerc.



Ambele sunt dependente, in mod diferit, de tema necesarei imperfectiuni a operei de arta. Optiunea pentru o asemenea estetica implica, inevitabil, efortul constructiv ("Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu dalta de sange"), obligatia maiestriei artistice ("se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze,
pana cubul devine perfect") si iluzia perfectiunii "care declanseaza actul creator" (Daniel DimitriU). Urmeaza starea de euforie auctoriala in fata noului obiect estetic adus pe lume:

"Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei".
Statutul infantei, ale carei atribute - puritatea sufleteasca si castitatea - se opun atributelor "imperfecte" ale femeii "genitrix" (zami-slitoarE), "contamineaza", desigur, obiectul. Ultima treapta a procesului creator o constituie refuzul imprevizibil al perfectiunii sterile a "produsului" care nu mai aminteste prin nimic de momentul cioplirii sale cu o dalta de sange (sangele fiind simbolul esentei vietiI), de chinurile facerii sale si, totodata, de cele ale autorului:

"Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se sfarama un colt de-al cubului".


Gestul "autorului" care isi mutileaza opera (obiectul estetiC) este doar in aparenta gratuit, paradoxal. Stirbirea plenitudinii geometrice a obiectului estetic si, implicit, macularea perfectiunii sale abstracte ii confera o stralucire tragica (specifica esteticii baroce sau de sorginte baroca) si, mai ales, o necesara vitalitate. Mutilarea formala a obiectului il "vindeca" de "platitudinea" proprie oricarei capodopere si il salveaza, pe de alta parte, de luxul idealitatii moarte a lucrurilor perfecte.



Interventia "corectiva" asupra formei fiind, simultan, si o interventie asupra substantialitatii, se soldeaza, din punct de vedere estetic, cu o fireasca punere in acord a "inferioritatii" obiectului artistic cu "exteriorioritatea" sa. in consecinta, actul mutilarii echivaleaza cu un transfer de suferinta sau chiar cu o altoire:

"betesugul" autorului fiind altoiul, iar substantialitatea operei - portaltoiul. Sub acest aspect, mesajul Lectiei despre cub confirma "pozitia teoretica" a lui Nichita Stanescu despre raportul autor-opera:

"in cazul poetului, omul si opera sunt totuna, biografia lui fiind opera" {AntimetafizicA).



Prin "betegirea" obiectului estetic, se procedeaza, asadar, la prelungirea experientei personale a mutilarii (a rupturii existentialE) in propria opera, care trebuie sa-l reprezinte, asa cum "victima" il reprezinta, in anumite contexte ritualice, pe "sacrificant".


"Paradoxalul" gest deconstructiv este generat, in alta ordine de idei, de o psihologie auctoriala care incumba revolta impotriva conventiilor - in genere -si regulilor stiute ale jocului, iar pe de alta, de asa-numita "psihologie a cadoului".
Ca forma de comunicare, intre cel care ofera si cel care primeste, instituita de regula obligatorie a generozitatii si a facultatii de a renunta, actul daruirii are valente sacrificiale, in sensul ca a darui inseamna a aduce unei existente straine ceva din tine insuti. Darul este destinat sa stabileasca si sa consolideze o legatura foarte stransa - uneori, chiar de supunere - intre cele doua parti.



In Lectia despre cub, "darul" autorului plaseaza obiectul estetic pe orbita infirmitatii (termen polisemantic - bolnav, suferind, mutilat, olog, schiop, orb etc.) in varianta ei initiatica, infirmitatea era semnul unei situari spirituale de exceptie in existenta, al unei participari cu accente tragice la miracolul lumii, dupa modelul mitic ilustrat de Hephaistos, Dionysos sau Oedip.



Textul poeziei Lectia despre cub este ambiguu, in mod voluntar, in ceea ce priveste asteptata reactie a receptorilor starnita de defectul obiectului contemplat:

"Toti, dar absolut toti zice-vor:
-Ce cub perfect ar fi fost acesta,
de n-ar fi avut un colt sfaramat".
Este usor de sesizat ironia auctoriala fata de implicarea optica a celor ce regreta pierderea perfectiunii formale a obiectului estetic (obtinut prin cioplirea "cu o dalta de sange"), fara a intelege ca personalitatea (implinirea estetica) a sa consta tocmai in "ofertele" infirmitatii, ca semne ale propriei suferinte interioare si, totodata, si ale autorului. in al doilea rand, atitudinea receptorilor, asa cum si-o imagineaza, la modul grav, poetul, ar trebui sa se concretizeze in implicarea acestora in refacerea (reconstruirea / reconstituireA) "intregului": demers care echivaleaza, in plan mitic, cu indoliata cautare a fragmentelor (fragmentuluI) lui Osiris.

In viziunea lui Nichita Stanescu, imperfectiunea este expresia efervescentei existentiale a mesajului, o consecinta a indispensabilei ei vitalitati si o marca a relatiei sale cu autorul al carui efort, conform intelesului pe care-l are cuvantul "poiesis", nu inseamna "facere" in sensul de efectuare, ci "in-fiintare" (punere in fiinta).

Moderna estetica a imperfectiunii are valente baroce (folosim termenul "baroc" in extensia sa semantica). Una dintre cele mai importante caracteristici ale textului baroc consta in faptul de a fi o opera deschisa, o opera care ofera posibilitatea unei multitudini de interventii a consumatorului si a inserarii sale libere in universul creat de autor. in mobilitatea ei specifica, estetica baroca (o estetica a iregularuluI) neaga staticul de factura clasica, simetriile statice si caracterul inchis al unei opere. in acest temei, nedesavarsirea formala a textului, care ii confera calitatea de "faza a unui proces continuu", se coreleaza cu disponibilitatea sa de a suporta organizarea, in noi structuri si retele, a sensurilor germinative pe care le contine. "Pledoaria" lui Nichita Stanescu pentru tensiunea vitala care organicizeaza geometria se circumscrie, in linii mari, optiunii baroce pentru o arta gandita sub specia organicului si a proceselor vitale. in acest sens, se poate afirma ca principiul imperfectiunii artistice este dependent, in mod justificat, de aversiunea fata de perfectiunea formala care "devora" ceea ce ar trebui sa fortifice.



Actul perfectionarii obiectului artistic, ca etapa a procesului creator de factura iregulara (act la care se face aluzie in Lectia despre cuB), incumba, in afara de intelesul mentionat, si unul simbolic, ale carui valente sunt similare celor pe care le au, in picturile de altadata, inscrierea corpului omenesc in cele doua figuri perfecte ale geometriei: cercul si patratul.

Poeziile poetului Nichita Stanescu