Semn 21 - comentariu

Poezia Semn 21 este construita, in spirit parabolic, pe tema raportului psihic dintre eroul tragic si destinul potrivnic. Maretia subiectului liric al acestei poezii consta in suferinta provocata de infrangerea incercarii sale de a se ridica, prin cunoastere, deasupra "nivelului omului".
Demersul cognitiv - de factura ascensionala - al "eroului" se desfasoara in termenii unei lupte cu inaltimile muntoase si cu enigmatica vulturoaica din varful muntelui:

"Starneam si innebuneam vulturoaica
mort de oboseala, catarat pe pisc,
in loc sa gasesc nori, crivate, stele albastre,
am gasit-o pe vulturoaica stand pe oua.
Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cantat;
ea, calma si mareata, sus in variI domnea peste ouale ei din cuib.
Am vrut s-o alung
dar mi-a sfasiat obrazul cu pliscul".


Modelul acestei confruntari se afla, la un prim nivel, in schema mitica a "luptei cu monstrul".
incercarea de detronare a instantei hegemonice cu infatisare de vulturoaica si care apara locul privilegiat din care se vede totul (Esenta, AdevaruL), la fel ca din punctual numit Aleph in doctrinele ezoterice, este lipsita de izbanda.

Elanul ascensional al subiectului liric scoate la lumina asa-numita (de catre Friedrich NietzschE) structura de dominare a constiintei umane. Dorinta de a cunoaste adevarul, esenta este cea mai inalta expresie a apetitului de dominare caracteristic fiintei umane.



Intre multele aspecte ale simbolismului general al vulturului - aceasta pasare solara - trebuie amintite cel putin doua: acela potrivit caruia, in calitate de rege al pasarilor, simbolizeaza starile spirituale superioare si, respectiv, statutul de "substitute sau mesager al celei mai inalte divinitati uraniene si al focului ceresc* (jean Chevalier, Alain GreerbranT).

In contextul poeziei Semn 27, vulturoaica asimileaza, pe langa aspectele amintite, si atributele prin care intra in seria arhetipala a aparatorilor Tainei (EnigmeI), serie din care fac parte, ca intrupari ale negativitatii divine, si Monstrul labirintic, si Sfinxul, si Cerberul, si Balaurul care apara Lana de aur, si Moby Dick (in literatura moderna) si, desigur, Moira (DestinuL). Exaltarea (atat de benefica, pana la un punct, si chiar salutara) a celui ce incearca sa violenteze ordinea, la fel ca Prometeu prin furtul focului, dobandeste valentele unui hybris. Apetitul de dominare si al imbogatirii prin cunoastere esueaza dramatic in fata tainei de nepatruns a lui Dumnezeu, iar tragicul luptei exterioare (cu inaltimile si cu vulturoaicA) se preschimba intr-o tragica resemnare:

"Va spun si voua:
Pe muntele asta nu e de urcat
pentru ca nu e de vazut nimic!
Va zic si voua
Ce-a fost de vazut a vazut vulturoaica1."

Pentru a sustine liric complexitatea ideii ca infrangerea are valentele unei adanciri, prin suferinta, in esenta destinului uman, Nichita Stanescu impleteste "tragicul fara vina" (tragicul destinuluI) cu "tragicul vinovatiei".
in cadrul acestui tip de tragic - cel al vinovatiei -, concomitent cu "sentimentul de contrast" specific "tragicului fara vina" se manifesta si un sentiment de satisfactie, care este semnul unei drepte ispasiri pentru "nelegiuirea" comisa. Ascutirea sentimentului tragic incumba, asadar, si o atenuare a suferintei.



Suferinta personajului lui Nichita Stanescu, este, in mod evident, ambigua: apartine atat suferintei generate de asumarea vinovatiei, cat si suferintei prin care trec personajele care nu vad in vinovatia lor un atribut al vointei si al elanului de care sunt absorbite. (Pentru prima categorie de personaje este reprezentativ Oedip, iar pentru ce-a de-a doua, PrometeU). insasi resemnarea sa, ca forma a inaltarii sufletesti, este ambigua. Sub starea de impacare palpita o manie retinuta, o durere intretinuta de gandul ca a fost infrant de un destin ostil. Pe de alta parte, resemnarea personajului pare a se afla intr-un raport afirmativ cu destinul vrajmas si cu sanctiunea careia i se atribuie, cu un calm stoic, "un rost pozitiv, sacru" (Johannes VolkelF).



Mitul prometeic - inrudit cu biblicul mit al pacatului originar - fuzioneaza, in poezia lui Nichita Stanescu despre riscurile pe care le implica elanul ascensional, cu mitul lui Oedip (cel care a dezlegat taina naturii, a Sfinxului hibriD), un mit ce "sopteste" despre intoarcerea intelepciunii (intelepciunea dyonisiaca) impotriva celui intelept:

"«taisul intelepciunii se intoarce impotriva celui intelept; intelepciunea este o crima impotriva naturii» - iata ororile ce ni le spune mitul" (Nietzsche - Nasterea tragedieI). Sugestiile ambelor mituri sunt utilizate, prin aglutinarea lor, intr-o noua tesatura semantica. Desi nu a izbutit "sa fure focul" sau, altfel spus, sa dezlege enigma, eroul s-a inaltat, in elanul sau, la conditia celor doua modele.



Infrangerea sa nu este zadarnica. El a descoperit existenta acelui paznic, care curma (neaga) elanul spiritual lipsit de cumpatare. A descoperit existenta limitei "ce impiedica identificarea dintre fiinta si semnificat (Transcendentul de neatins, inaccesibiL). Chiar daca este resimtita sau dezgustatoare, cumintirea (temperareA) elanurilor, in fond dionysiace, echivaleaza "cu maturizarea spiritului liber" (Geanni VattimO). O asemenea stare implica, totodata, si asumarea procesului de autonegare a gandirii metafizice. Varsta maturizarii este o varsta a "eliberarii de dionysiac" (vezi F. Nietzsche, Nasterea tragedieI), a trecerii de la dionysiac la apolinic, adica "in lumea aparentelor ordonate si definite" si a conventiilor de tip luminos. in pofida caracterului lor "mincinios", conventiile (mastilE) apolinice induc o perspectiva senina, echilibrata, armonioasa asupra vietii si lumii, in determinarea lordionysiaca.

Valorificarea miturilor, ca structuri deschise, prin aglutinare, prin organizarea unor noi retele de lectura, prin resemnificare sau chiar prin inversarea semnificatiilor este un procedeu de baza al literaturii moderne.

Poeziile poetului Nichita Stanescu