Moartea caprioarei - comentariu Nicolae Labis

Aparut in 1954, cand poetul se apropia de 19 ani, Moartea caprioarei, poem cu elemente epice (un eveniment biografic este valorificat estetiC), include, de fapt, o biografie a intregii generatii, si, artistic, un mod de a percepe lumea. Evenimentul exterior, vanatoarea, rasfrant sublimat in creatie dupa aproape un deceniu, devine unul al sensibilitatii, ceea ce face ca poemul sa fie mai mult de factura confesiva. Simbolic, poezia este legenda pierderii inocentei copilariei, neutralizarea miturilor varstei prin imprejurarile pragmatice si dramatice ale vietii.

Structural, acest poem se constituie in peste zece strofe, de intindere, rima si ritm diferite, insa discursi-vitatile sunt anulate de sintagme lirice memorabile. Asadar epicul - nararea evenimentului - se intrepatrunde cu liricul - confesiunea tanarului care, aflat pe un drum initiatic, printr-o experienta de viata reala, incepe sa inteleaga lumea in panorama desertaciunilor sale.



Se construiesc succesiv si paralel doua modalitati de a percepe lumea: exista perspectiva realista a tatalui, care stie de «foametea din muntii Carpati", si perceperea uciderii unei fiinte inocente prin ochiul imaculat al copilului. intrebarea este de ce o fiinta care exista pana mai ieri doar in viziunile fantastice, de basm, ale copilariei, trebuie sa fie sacrificata datorita invaziei realitatii. Poetul depaseste amintirea verificabila, realizand din pastrarea elementelor fundamentale - vanatoarea si deznadejdea copilului constrans sa cedeze legilor necesitatii - o fictiune semnificativa si unitara. intoarcerea in timp constituie prilejul unei rascolitoare meditatii asupra fiintei umane.



Prima strofa proiecteaza perceptia realului terifiant intr-un peisaj paralizat de tristete si lipsa de viata:

"Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pamant".
Padurea nu mai este loc de contemplatie, favorabil regenerarii sufletesti, natura a devenit .straina si rea".
in peisajul straniu, semn al dezagregarii, copilul se individualizeaza cu incredintarea ca se afla pe un taram ostil:

"Si brazii ma zgarie rai si uscati", cladit pe zbuciumul elementelor primordiale. Acestea devin elemente contradictorii in simbolistica lor si in contextul actualizarii din poezie. Focul poate fi valorizat intr-un sens dublu, de bine si de rau; inseamna dorinta de schimbare, de "bruscare a timpului" (Gaston BachelarD), dar este reinnoire si reconsiderare a lumii, mai mult decat distrugere. in poem, focul arde ca in infern, padurile din peisajul labisian dansand in "satanice jocuri".
Ambivalenta este si simbolistica apei: generatoare si distrugatoare de viata, in poem marcand, prin lipsa ei sau prin semnele limpezimii, inceputul vanatorii ("Setea ma naruie" - traire universala), iar la final, dupa uciderea caprioarei, semnele ei fiind tulburi. Pamantul pe care s-a topit si a curs soarele reprezinta arena conflictului vis - realitate, copil - tata, ideal - material, traire in armonie cu universul recuperator - pervertire a dorintelor instinctuale. Si totusi mai ramane o posibilitate de sublimare a imaginii catastrofei: daca inainte de eveniment nici "o boare de vant" nu mai clatina universul, in final aerul devine mediu prielnic pentru un eveniment sacru, cosmic:

"O pasare albastra zvacnise dintre ramuri", pentru a duce sufletul neprihanit al caprioarei ucise "spre zarile pustii".


Evenimentul trait, elementele naturale si starile sufletesti sunt clar definite, uneori, pentru o constientizare mai accentuata, fiind puse in antiteza:

"Cand va scapata soarele, cand va licari luna", contururile ingrosate: planeta este imensa, setea si foamea sunt hiperbolizate. Urmeaza panda intr-un loc unde mai rasuna viata ("Aici vor veni in sirag sa se-adape
Una cate una caprioarele"), umanul si naturalul presimtind raul si anticipand efectele:

"Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters".
Apar si semnele prevestitoare ale mortii:

"Ametitoare apa, ce-ntunecat te datini", "vietatea care va muri" "la ceas oprit", copilul si spatiul care jelesc pe un altar cosmic si teluric.



Scena mortii este recreata printr-o aliteratie de mare plasticitate:

"Dar vaile vuira. Cazuta in genunchi,
Ba ridicase capul, il clatina spre stele,
il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele", dar motivarea este mai puternica:

"legea ni-i desarta si straina".
intamplarea traita, uciderea caprioarei, devine drama a constiintei si a cunoasterii, dar mintea copilului nu o desprinde inca din mit, din poveste:

"Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu iata prefacuta-n caprioara", simbol erotic evident. Copilul doreste patimas ca frumoasa din padure sa nu vina, iar mai tarziu, dupa aparitia ei, spera ca "bataia pustii tatii sa dea gres".
Empatia explica procesul perceptiv, intelectual si emotiv. Sfarsitul vanatorii este trait diferit de cei doi participanti, pe cat de imposibila este exprimarea durerii pe care o traieste copilul, pe atat de concis vine raspunsul tatalui la terminarea activitatii strict materiale:

"Avem carne!" Cu cat vanatorul descinde la pregatirea mancarii, cu atat mai intensa devine perceperea universala a deznadejdii infantile:

"Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!" Copilul invins de foame trebuie sa treaca peste dramatismul psihic prin intelegerea necesitatii obiective. Pretul platit experientei existentiale a initierii in rigiditatea lumii ne este dezvaluit poetic prin lacrimile, caderea in somn, focul infricosat al naturii si prin alaturarea verbelor atat de departate notional:

"Mananc si plang".
Autorul si-a formulat simtamintele prin naturalete si siguranta de sine in versuri in care descoperim ipostaza epica a poetului care nareaza si ipostaza lirica a copilului care descopera lumea. Lungimile descriptive dau impresia de usurinta de intelegere prin lipsa incarcaturii formale, prozodice. Atentia este indreptata catre simboluri si realizarea secventiala. Ca figura de stil centrala intalnim personificarea: natura - cerul este "fierbinte si gol", focurile "danseaza", brazii sunt "rai", valea "rasufla", starile - setea "naruie", foamea subjuga. Copilul creeaza un alt univers, al imaginatiei, al povestirii (metafora fetei de imparaT) atunci cand realitatea devine greu de acceptat, iar lucrurile primesc o semnificatie poetica. Epitetele sugereaza efectul dramatic al evenimentului prin asezarea lor intr-o formula enumerativa sau inversata:

"lumina palida, lunara", "fugare roiuri negre", "Ce nalt ii focul".
Lumea silvestra participa afectiv la experienta umana, iar viziunile sunt marete. Pentru intensificarea starilor, autorul construieste enunturi-refren:

"Spun tatii ca mi-i sete", repozitionari ale unor cuvinte importante:

"La ceas oprit de lege si de datini
Dar legea ni-i desarta si straina
()
Iar datina si mila sunt desarte", propozitii exclamative si interogative ca semn direct de eternizare a sentimentelor:

"Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sa traiesc si-as vrea
Tu, iarta-ma, fecioara - tu, caprioara mea!



1 () / Ce gandeste tata?" Simetria imaginilor, selectarea si reliefarea pregnanta a detaliului expresiv, prezenta verbelor si a substantivelor au rostul de a motiva sacrilegiul care se pregateste. Caprioara care moare uneste parca in cadere cerul si pamantul, chiar daca, cu putin timp in urma, narile ei infiorasera apele, iar lumina lunii "Cernea pe blana-i calda flori stinse de cires".
Daca asupra imaginii universului se insista, prin detalii inedite, prin largirea perspectivelor, realitatea vietii frustrante se defineste clar in putine versuri:

"Cand viata-n noi cu greu se mai anina", "Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte", "Mi-i foame! Vreau sa traiesc"

Moartea caprioarei reprezinta in creatia lui Labis aspiratia pastrarii puritatii si constiinta neputintei acestui act, dar totodata si incercarea poetica, de structura romantica, de angajare intr-un efort de cunoastere a lumii si a sinelui.

Poeziile poetului Nicolae Labis