Alexandru refuzand apa - comentariul poeziei

In Alexandru refuzand apa, Stefan Aug. Doinas reuseste sa creeze un echilibru perfect intre rigoarea formala a baladei si intensitatea imaginarului poetic specific poeziei moderne. Ca si in alte balade, Doinas reconfigureaza radical structura traditionala a poemului epic. Desi in poemul sau autorul utilizeaza toate ingredientele conventionale (erou legendar, exceptional etc, coerenta a firului epic, schematism, replici dramatice deznodamant cvasimoralizatoR) ale baladei, reconfigurarea consta la Doinas aproape exclusiv in substanta metaforica pe care poetul o injecteaza in corpul baladei, revitalizand-o.



Inspirata dintr-un text al antichitatii grecesti, Vietile paralele al lui Plutarh, balada se concentreaza pe imaginea mitica a lui Alexandru Macedon. Asta nu inseamna ca balada este o simpla apologie a unei figuri care a ramas in memoria colectiva mai degraba sub forma unui erou cu calitati semidivine decat ca un personaj istoric. Desi "textul e centrat pe gestul emblematic, zeiesc al eroului" (Ov. S. CrohmalniceanU), grandiosul spirit de sacrificiu al lui Alexandru Macedon nu constituie chiar o mostra de autenticitate. Ceea ce ii confera textului originalitate si valoare estetica se regaseste in forta descriptiva a textului



Portretul lui Alexandru Macedon este si el construit cu subtilitate. Prima scena a poemului il prezinta pe acesta deposedat de orice insusire exemplara, suferind din cauza caldurii sufocante:

"Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
umbla prin pustiu, pe sub stresini de stanci".
intalnirea cu soldatii care le duc apa copiilor lor constituie de fapt pretextul pentru declansarea unei situatii dramatice. Faptul ca lichidul vital este, in canicula care "topeste vazduhul", un bun inestimabil este sugerat si discursiv prin refuzul lui Alexandru de a-l numi:

"Cu; duceti aceasta?"

In tabloul care urmeaza, perspectiva este cedata de vocea narativa lui Alexandru cel Mare, acesta privind dezolat lumea devastata, mutilata de arsita. Acumularea de metafore este impresionanta, atingand o intensitate paroxistica menita sa reliefeze chinurile (abia elE) supraomenesti, inimaginabile pe care le suporta oastea lui Alexandru Macedon si, in acelasi timp, sa creeze un fundal contrastant pentru maretia gestului din final:

"Si toti il priveau cu tristete si plini
de-un chin urias bantuit de lumini".


Metaforele care creeaza senzatia coplesitoare a lumii "parjolite" sunt inedite. Soarele este un "policandru" urias ale carui raze, reflectate si multiplicate de scuturi, transforma aerul intr-o lava clocotita. Pamantul devine un fluid incandescent, si intreaga textura a lumii se transforma intr-o pasta fierbinte:

"Vapaia tasnea din caldari si din zale,
din stanci si vulcani cu bogat zacamant,
al caror cuptor cu comori minerale
o umbra de foc arunca pe pamant.
Nisipul marunt al acestui pustiu
in ultimul fir era rosu si viu."

Lumea este vazuta aici ca un imens cuptor, o materializare a unei viziuni infernale, a "iadului pe pamant", iar incercarea la care este supus eroul devine, prin hiperbolizare, o proba suprema care il eleveaza pe Alexandru cel Mare la statutul de divinitate:

"Cu coiful in mana, cu apa visata,
el sta neguratic, pri-vindu-i abia.
Soldatii strigau in tacerea lasata:
- Copiilor nostri o ducem, dar bea.i..)
Asa, ridicat de pe sea, in vazduhuri
parea in vapaie un zeu torturat".


Metafora extinsa a "lumii ca vapaie" generata prin imagini vizuale extrem de puternice, aproape violente, salveaza finalul sententios, demonstrativ al poemului:

"De-acum noi nu mai cunoastem nici foame, nici sete
si nici oboseala de lupta sau drum.
Si du-ne, Stapane, de-acum unde vrei
cu tine nu mai suntem oameni, ci zei!"

De asemenea, trebuie remarcat ca Alexandru cel Mare, desi glorificat, aproape martirizat si canonizat in aceasta poezie, nu este supus unui simplu proces de transfigurare artificiala. El nu este ridicat la statutul de personaj exceptional prin relevarea unor calitati supranaturale si, deci, fictive, ci prin profunda umanitate de care da dovada, solidarizandu-se cu soldatii sai. Optiunea lui Doinas pentru aceasta solutie a innobilarii personajului sau prin apelul la valori general-umane si refuzul unei mitizari superficiale sunt importante, daca ne gandim ca acest poem apare in anii 60, o perioada in care se creau pe banda rulanta falsi idoli carora le erau ridicate osanale gratuite. Balada nu mai reprezinta aici o creatie artistica al carei scop este sa sublinieze exceptionalitatea, ci un mod de a celebra umanitatea unor gesturi exemplare tocmai prin firescul lor.

Poeziile poetului Stefan Augustin Doinas