Epigraf - comentariul poeziei Tudor Arghezi

Tudor Arghezi, cel care va marturisi spre apusul vietii, ca si ia inceputul activitatii artistice: »ma socotesc drept ceea ce si sunt, un incepator intarziat si un perpetuu debutant", e, credem, singurul scriitor roman care si-a afirmat cu atata asiduitate neputinta de a-si depasi copilaria literara:

"Nascut in mine, pruncul, ramane-n mine prunc / Si sorcova luminii in brate i-o arunc" {Vant de toamna). in Epigraf - text compus curand dupa aparitia Cuvintelor potrivite si publicat in 1940 -, versurile argheziene purced tot din emotia inceputului:

"Stihuri, zburati acum din mana mea
Si schiopatati in aerul cu floare,
Ca pasarile mici de catifea
Ce-ncep in mai sa-nvete si sa zboare".


Faptul ca ne aflam in fata unei arte poetice e evident inca din prima strofa si sugerat chiar din titlu, epigraful fiind, se stie, un text asezat la inceputul unei carti pentru a-i indica ideea artistica. Arghezi insa, in maniera-i caracteristica, nu concepe o ars poetica in sens programatic, elaborata sistematic, ci isi intemeiaza reflectia asupra creatiei pe metafora. Poetul vorbeste, aluziv si figurativ, despre specificul operei poetice.



Pentru acesta, poezia are un statut ontologic special, fiind, deopotriva, fiinta si nefiinta, forma si latenta. In primul rand, ei ii este proprie o anumita conditie ideala. Arghezi intelege poezia ca pe "o stare religioasa a sufletului nostru" [PoeziA), izvorata prin vibratia celor mai sensibile resorturi interioare, fiind, deci, expresia dramei existentiale a creatorului:

"Stihuri de suflet, dintre spini culese,
indurerate-n spic si-n radacini".
Dupa cum atrage atentia criticul Nicolae Balota, "poezia nu e (pentru ArghezI) doar emotia poeziei, ci este fiinta si existenta".
Emanate din fiinta covarsita de dureri a artistului, stihurile reprezinta o prelungire a sinelui in lume. "Aerul cu floare" constituie un mediu spiritualizat, unde sentimentul se vaporizeaza o data cu nevoia de plasticizare a versurilor (."pasarile mici de catifea"). Eternul debutant a perceput acest proces de sublimare a trairilor launtrice ca pe un ceremonial plin de gratie si mister.



Pe de alta parte, Arghezi a inteles ca opera literara nu exista decat in relatia ei cu cititorul. Absenta acestuia inseamna moartea stihurilor, dupa cum sugereaza strofa a doua si, mai cu seama, metafora "sicriu de carte":

"Stihuri, acum, porniti, va scuturati,
Ca frunzele-aurite, pentru moarte.
Pustnicii tineri, tristi si delicati,
Pastra-va-vor intr-un sicriu de carte".
in cele din urma, fiinta literaturii este pura virtualitate. Gabriel Liiceanu a exprimat acest fapt in termenii amorului curtenesc:

"Privite, cartile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodata spre tine. Ca intr-o medievala iubire, tu trebuie, intotdeauna, sa le cauti si sa te duci catre ele. Fiinta lor este asteptare pura".


In conceptia lui Tudor Arghezi, poezia este modalitatea esentiala de aflare si comunicare a tainelor, a Marii Taine. in Epigraf, Arghezi are o atitudine aproape blagiana fata de mister si de problematica cunoasterii. Rostul stihurilor nu e de a impartasi oamenilor certitudini, ci indoieli, intrucat adevarul absolut transcende ratiunea umana:

"Patrundeti, intelese si neintelese,
in suflete de prieteni si straini. II Si semanati, ca noaptea ce va naste,
Sfiiala si-ndoieli unde-ti cadea,
Caci Cel-ce-stie, insa nu cunoaste,
Varsa-ntuneric alb cu mana mea." Finalul reprezinta unul dintre locurile obscure ale liricii argheziene. Criticul Serban Cioculescu a propus urmatoarea varianta de interpretare:

"Dumnezeu, dupa Arghezi, este geniu intuitiv, iar nu cognosciv: «Cel Mai putem adauga ca in ultimele sase versuri din Epigraf este redata aceeasi idee a gratuitatii artei din Ex libris:

"Carte iubita, fara de folos, / Tu nu raspunzi la nici o intrebare".

Poeziile poetului Tudor Arghezi