Jignire - comentariu Tudor Arghezi

Mitul lui Pygmalion reprezinta modelul de structurare a imaginarului erotic arghezian, in diferitele lui reprezentari. Un text timpuriu - publicat in anul 1896, in "Liga ortodoxa" - contine imaginea-simbol a eroticii lui Tudor Arghezi, naluca:

"Dar azi, cand dorul ma usuca, / Sunt osandit numai sa plang, / Nu pot la piept sa te mai strang / Fiind iubire-ai fost naluca" (Iubitei melE). Poetul a inteles de foarte curand ca, nemaiputand fi perceputa ca o prezenta fizica imediata, iubita va ramane doar in amintirea sa, ca o tulburatoare obsesie. Acest fapt va avea insa consecinte benefice in plan estetic; caci aspiratia fundamentala a artistului nu e alta decat aceea de a recupera femeia ideala in spatiul imaginar al creatiei poetice.

Astfel, intr-o poema din Cuvinte potrivite, jignire, poetul, manat de impulsul originar al creatiei, cauta cu fervoare sa dea concretete abstractiunii. Spre deosebire de modelul sau antic, ce-si sculptase fecioara din fildes stralucitor, Arghezi are la indemana doua elemente: granitul si pamantul:

"Nepretuind granitul, o, fecioara!
Din care-as fi putut sa ti-l cioplesc,
Am cautat in lutul ruma-nesc
Trupul tau zvelt si cu miros de ceara. II Am luat pamant salbatec din padure
Si-am framantat cu mana de olar,
in parte, fiecare madular,
Al finiei tale mici, de cremene usure".
Artistul prefera, in locul duritatii materiei amorfe, supletea substantei primordiale ("pamant salbatec"), perfectiunea acelui humus din care Ziditorul l-a modelat pe intaiul om. De remarcat ca "trupul" iubitei se gaseste, in stare virtuala, in substanta din care ii este dat sa se corporalizeze. Trecerea de la non-manifest la manifest, de la latenta la forma se face printr-un act artistic, cu migala si pasiune. Dupa cum s-a observat, "gestul poetic este insufletit de un launtric impuls spre forma, de un sentiment a carui cunostinta poetul o are, aspirand acum numai sa-i dea intrupare printr-o operatie de modelare digitala a argilei receptive la somatiile creatorului" (llie GutaN).

Femeia argheziana se naste printr-un act demiurgic, prin atingerea nemijlocita a materiei. Daca piatra cioplita cu dalta ar fi presupus o operatie intermediata si placida, pamantul framantat "cu mana de olar" ofera sugestia intrarii in intimitatea substantei, contopirea afectiva cu obiectul. Mai mult, pamantul este, in conceptia lui Tudor Arghezi, materia mysterium-ului divin, matricea purtatoare a tuturor tainelor lumii. Simbolul pamantului si cel al feminitatii merg mana-n mana in poezia argheziana. Pe baza izomorfismului complet al acestor simboluri, pamantul devine semnul fertilitatii, materializarea tainei nasterii si renasterii universale, recipientul intim al sacralitatii, iar femeia apare ca o divinitate telurica, ca o intrupare a "pamantului fagaduintei" (,Pamant fagaduit de ceruri / cu turme, umbra si bucate", Psalmul de taina) sau a "gradinii" micului paradis domestic ("Vrei tu sa fii pamantul meu / Cu semanaturi, cu vii, cu helesteu, / Cu padure, cu izvoare, cu jivini? () / Vrei tu sa fii gradina mea / De iarba-mare si de catifea?", Logodna). in mod firesc, aceleiasi viziuni i se subsumeaza si imaginea fitomorfa a iubitei din jignire, reprezentarea argheziana fiind in spiritul constiintei primitive si al mitologiilor, cu trimitere la cultul Marii Mame sau la credintele in zeitatile feminine ale vegetatiei, cum ar fi Demeter sau Cibele:

"Zmaltandu-ti ochii, luai tipar verbina,
Drept pleoape, foi adanci de trandafiri,
Pentru sprincene firele subtiri
De iarba noua ce-a-ntepal lumina."



Interpretarea acestei poezii a scos la iveala un alt aspect semnificativ:

"actul de creatie este, simultan, act de posesiune erotica" (llie GutaN). Angajarea intens pasionala reclama si o anumita voluptate a atingerii, caci numai dintr-un asemenea gest statuia poate prinde viata din viata creatorului:

"Luai pilda pentru trunchi de la urcioare,
Si daca-n sani si sold a-ntarziat
Mana-mi aprinsa, eu sunt vinovat
Ca n-am oprit statuia-n cingatoare II Si c-am voit sa simta si sa umble
Si sa se-ndoaie-n pipaitul meu,
De chinul dulce, dat de Dumnezeu,
Care-a trecut prin mine si te umple".
Nu sentimentul culpabilitatii, in sens moral-religios, e cel care strabate fiinta poetului, ci nostalgia prototipului ideal, sentimentul de a fi corupt imaginea initiala a nalucii. Pygmalion isi regreta creatia. Artistul devine constient ca gestul sau a adus-o neingaduit de mult pe faptura dorita in sfera sensibilului si, in cele din urma, a desacralizat-o. Cainta exprimata in ultima strofa deriva din nefericirea celui care si-a chemat din haos naluca:

"Femeie scumpa si ispita moale!
Povara-acum, cand, vie, te-am pierdut,
De ce te zamislii atunci din lut
Si nu-ti lasai pamantul pentru oale?" Sa nu uitam insa ca totul se realizeaza in spatiul imaginar, intr-o reverie erotica. Poezia se sfarseste cum a si inceput, cu o invocatie catre femeia visata {"femeie scumpa!", "o, fecioara?), care "isi lasa intiparirea - «povara» - in spirit" (Dumitru MicU).

Poeziile poetului Tudor Arghezi