Poezia Duhovniceasca - comentariu Tudor Arghezi

Poezia Duhovniceasca (voi. Cuvinte potrivite, 1927) este unica in creatia lui Tudor Arghezi prin faptul ca tragicul modern isi gaseste aici reprezentarea lirica cea mai expresiva. Experienta tragica pe care fiinta o traverseaza in fata asediului mortii e constientizata intr-o forma artistica inedita, lata scenariul tragediei argheziene!

Primele versuri compun un decor apocaliptic, cu rol de introducere in atmosfera:

"Ce noapte groasa, ce noapte grea! IA batut in fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare".
Ambianta de mysterium tremendum, de teroare metafizica, "de «teama» heideggeriana fara obiect" (Roxana SorescU) debuteaza cu contemplarea unei stranii dilatari a spatiului si a timpului. Dintr-un instinct de autoaparare in fata necunoscutului, eul liric pune sub semnul incertitudinii propriile perceptii. Urmeaza un fragment interogativ, pe alocuri cu nuante exclamative, in care se incearca substituirea indefinitului cu imaginea fantomatica a mamei de dincolo: .Cine umbla fara lumina,
Fara luna, fara lumanare
Si s-a lovit de plopii din gradina?
Cine calca fara somn, fara zgomot, fara pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Raspunde!
De unde vii si ai intrat pe unde?
Tu esti, mama? Mi-e frica,
Mama buna, mama mica!
Ti s-a urat in pamant".
Spaima in fata misterului mortii determina regresiunea catre intimitatea ocrotitoare a mamei, fiind cunoscut "in cadrul simbolismului intimitatii, izomorfismul intoarcerii, al mortii si al locuintei" (Gilbert DuranD). Secventa narativa ce continua poezia surprinde starea actuala a gospodariei:

"Toti nu mai sunt.
Toti au plecat, de cand ai plecat.
Toti s-au culcat, ca tine, toti au innoptat,
Toti au murit de tot.
Si Crivei s-a invartit in bot
Si a cazut. S-au starpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul si duzii,
Au zburat din streasina lunii
Si s-au pierdut randunelele, lastunii.
Stiubeiele-s pustii,
Plopii-s caramizii.
S-au povarnit paretii. A putrezit ograda" In rastimpul absentei mamei, totul s-a neantizat, spirit si materie au trecut in nefiinta. in viziunea naiv-domestica si terifianta, moartea se insinueaza lent, dar sigur, fapt redat cu ajutorul verbelor din acelasi camp de semnificatie (nu mai sunt, au plecat etC), ce stabilesc o inaintare graduala a procesului de extinctie. Nelinistea si nesiguranta sunt amplificate de imaginile tanatice, care sugereaza ideea stingerii universale.

In continuare, unitatile anterioare se reiau: patru interogatii reitereaza problematica initiala {"Ei! cine strabatu livada
Si cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine esti,
De vii mut si nevazut ca-n povesti?"), dupa care se revine la prezentarea situatiei existente ("Aici nu mai sta nimeni
De douazeci de ani
Eu sunt risipit prin spini si bolovani
Au murit si numarul din poarta
Si clopotul si lacatul si cheia."), la supozitiile de inceput ("S-ar putea sa fie Cine-stie-Cine
Care n-a mai fost si care vine
Si se uita prin intuneric la mine
Si-mi vede cugetele toate.") si, apoi, la alte trei interogatii retorice ("Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeste zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De raspunde-n ranile mele?
Cine-i pribeag si ostenit la usa?"). Propria dezintegrare debuteaza cu o pierdere a sinelui, care se risipeste in lucruri. Teroarea ajunge la paroxism indata ce fiinta isi constientizeaza vulnerabilitatea in fata spectrului mortii. Poetul ezita, temator, sa numeasca direct naluca, preferand s-o desemneze printr-o locutiune pronominala nehotarata, alcatuita din pronume interogative ("Cine-stie-Cine"). Punctul critic al monologului e cel in care eul liric se dedubleaza, astfel incat subiectul spaimei se identifica cu agentul ei. Tragicul se evidentiaza prin faptul ca cel condamnat sa locuiasca in intimitatea mortii resimte aceasta stare nu doar ca pe un asalt spiritual, ci si ca pe o agresiune fizica.



Dimensiunea profund tragica a existentei se reveleaza deplin in intalnirea constiintei alienate cu propria sa moarte perceputa ca fiind implacabila. Teroarea metafizica, exprimata prin identificarea eului poetic cu lisus, e transpusa la nivelul textului cu ajutorul unei succesiuni de scurte afirmatii, ce incheie poezia:

"Mi-e limba aspra ca de cenusa.
Nu ma mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine.
Uite sange, uite slava.
Uite mana, uite otrava.
Am fugit de pe Cruce.
la-ma-n brate si ascunde-ma bine." lisus apare numai in ipostaza umana, golit de dumnezeire si, de aceea, ingrozit de moarte (sau de perspectiva vesnicieI) si fugit de pe Cruce. El intruchipeaza, in imaginarul arghezian, arhetipul suferintei, eroul tragic prin excelenta. in consecinta, "tema poeziei e spaima de necunoscut, de neant, identificat cu moartea si cu bezna, dar si de transcendenta, de mitul vietii vesnice evocat de Biblie" (Elena Zaharia-Filipas).

Poeziile poetului Tudor Arghezi