Psalm ("Sunt vinovat ca am ravnit) - comentariu Tudor Arghezi

Confruntarea poetului Tudor Arghezi cu divinitatea dezvaluie cel mai deslusit titanismul fiintei sale. Ipostaza aceasta a eului arghezian este expresia individualismului exacerbat al unui ins romantic, dublat de spiritul contradictoriu al omului modern, pentru care, adesea, "revendicarea de ordin mistic ia un caracter demonic" (Marcel RaymonD). incercand sa-l concureze si, prin aceasta, sa-l nege pe Dumnezeu, poetul "atotputernic", cel care crede a avea "leacul mare-al mortii tuturor", devine "omul unei religiozitati in raspar" (Nicolae Balota). Psalmul ce se deschide cu versul "Sunt vinovat ca am ravnit" este ilustrativ pentru aceasta atitudine lirica. Desi a fost inclus in volumul din 1927, Cuvinte potrivite, prin viziune si prin limbaj acest text ar putea figura foarte bine printre piesele din Flori de mucigai. Autoportretul psalmistului exploateaza indeosebi sugestii ale mitologiei pagane, cum ar fi cele legate de figurile lui Prometeu, Sisif ori Atlas, desi nu este strain nici de anumite referinte biblice la pacatul adamic (Facerea 3, l-l5) sau la caderea lui Lucifer (Isaia 14, 12; Luca 10,18).



Arghezi refuza starea paradiziaca, fiind ispitit de una voluptuos-paman-teasca. Psalmistul nu e misticul supus frenatiunilor, ci un individ preauman, e acel "talhar de ceruri" care violenteaza cerul metafizic. El se lasa imbiat de placerea tuturor concupiscentelor si nu renunta la universul material, ce-i ofera infinit mai multa desfatare decat orice transcendenta:

"Sunt vinovat ca am ravnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea in cetate
Si am pradat-o-n somn si-n vis,
Cu bratu-ntins, cu pumnu-n-chis.
Pasul pe marmur, tacut,
Calca lin, ca-n lut,
Steagul noptii, desfasat cu stele,
Adapostea faptele mele
Si adormea strajerii-n uliti
Razimati pe suliti.
Iar cand plecam calare, cu trofeie,
Furasem si cate-o femeie
Cu parul de tutun,
Cu duda tatii neagra, cu ochii de lastun.
Ispitele usoare si blajine
N-au fost si nu sunt pentru mine.
In blidul meu, ca si in cugetare,
Deprins-am gustul otravit si tare.
Ma scald in gheata si ma culc pe stei,
Unde da bezna, eu framant scantei,
Unde-i tacere, scutur catusa,
Dobor cu lanturile usa".




Arghezi nu poate depasi, in procesul cunoasterii lui Dumnezeu, nivelul excitatiilor provocate de elementele lumii sensibile, anulandu-si astfel posibilitatea de a accede la contemplatia extatica. Aceasta neputinta e, de fapt, cauza esecului mistic al poetului modern, in general; ea se dovedeste a fi benefica insa in plan estetic. "Poetul nu se poate desprinde de lucruri, scrie Marcel Raymond. N-are voie s-o faca, daca vrea sa ramana poet Doar placerile carnii si indra-girea voluptuoasa a senzatiilor ei ii vor ingadui sa-si insamanteze memoria si sa pregateasca in taina recolta de imagini ce-i vor popula opera." Daca, pentru credinciosul autentic, ascetismul si mistica sunt modalitatile de transcendere a lumii si intrare in absolut, pe poet doar Poezia il apropie de Dumnezeu. Fapt semnificativ, pradarea "cetatii" se face "'n somn si-n vis", deci intr-un spatiu imaginar, propriu poeziei. Numai aici poetul se poate masura cu Domnul, prin negarea ratiunii sacre a lumii:

"Cand ma gasesc in pisc
Primejdia o caut si o isc,
Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,
Ducand in carca muntele intreg".
Ca o sfidare adresata divinitatii, muntele urcusului spiritual este nu escaladat, ci purtat pe umeri. Povara isi insufleteste eroul; psalmistul arghezian, asemeni miticului Atlas, este dinamizat de munte. Aceasta e limita maxima a suferintei voluntare si, implicit, a frondei lui Tudor Arghezi. in opinia lui Gaston Bachelard, "muntele realizeaza cu adevarat Cosmosul strivirii. in metafore, el joaca rolul unei striviri absolute, iremediabile; el exprima superlativul nefericirii apasatoare si fara leac".
Reiterand ispravile altor titani, ca Prometeu sau Sisif, Arghezi impinge actul blasfemator catre un gest de o cutezanta extrema:

"Cercasem eu, cu arcul meu,
Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
Talhar de ceruri, imi facui solia
Sa-ti jefuiesc cu vulturii Taria." Si aici, "tragerea cu arcul devine un mijloc simbolic de transcendenta" (Gilbert DuranD). Arghezi a trait permanent cu fascinatia Vanatului suprem, dar permanent elanul sau s-a frant in fata aceluiasi zid:

"Dar eu, ravnind in taina la bunurile toate,
Ji-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate".
Drama lui e drama unei constiinte ce nazuieste sa cunoasca pe masura atotcunoasterii divine. Ultimele versuri dau poemului nuanta de confesiune a unui invins.

Poeziile poetului Tudor Arghezi