Cronicari - comentariu Urmuz

Poezia Cronicari, singurul text de acest gen semnat de Urmuz, a fost publicata postum in numarul din noiembrie 1930 al revistei "unu", una dintre revistele literare cele mai interesante si mai rezistente in timp ale avangardei romanesti.

In poezia Cronicari, subtitlul si structura (prin sec-ventialitatea narativa, insertia pasajelor dialogate si delimitarea celor doua parti caracteristice, a doua fiind moralA) trimit explicit la fabula. Maniera in care sunt utilizate, in fapt subminate, conventiile speciei (procedeele si toposurile ei traditionalE) este, insa, una ludica si parodica, poezia detasandu-se ironic de discursul alegoric si solemn.

In structura de suprafata a primei parti, textul are coeziune sintactica, fara sa aiba si coerenta semantica. Discursul poetic este astfel pastrat sub aparentele arbitrajului si incongruitatii, de la inceput pana la final.

Nu putem sa nu remarcam, de pilda, perfecta rigoare a constructiei sintactice si prozodice: prepozitiile, conjunctiile, formele pronominale, timpurile verbale si cazurile sunt corect folosite, ele mijlocind relationarea cuvintelor, a secventelor prepozitionale si a frazelor, conform cu regulile de combinare gramaticala ale limbii romane. Pe de alta parte, versurile se succeda cuminti dupa tiparul versificatiei clasice: sunt scurte, dinamice, cu masura regulata, rime pereche si ritm trohaic. Aceasta desavarsita alcatuire sintactica si prozodica este insa subminata de o evidenta dezorganizare semantica a textului, ce ramane ininteligibil pentru cititor, la nivel pur literal. Cuvintele par sa intre arbitrar in tiparul rimelor ca in jocurile de copii, fara ca discursul poetic sa atinga - la acest prim nivel - un prag minim de continuitate a sensurilor, absenta coerentei semantice facand dificila precizarea planului tematic al poeziei si ingreunand, de asemenea, incercarea de a stabili o relatie intre continut si titlul ce pare dat ad-hoc.



In aceasta prima parte, elementul care anticipeaza dadaismul este spiritul absurd, infuzat intregii .anecdote" relatate. E vorba aici de o "logica rasturnata cu intentii descalificante" (Constantin ParfenE), vizand demontarea discursului de tip fabula. Asa cum este realizat dupa toate normele sintactice si prozodice, la fel textul respecta formal tiparul narativ traditionalist, dar anecdotica prezumtiva face si mai deconcertanta insertia absurdului. Premisa insasi de la care porneste fabula, intr-un spirit buf si intr-o maniera apropiata de cea a snoavei (incipitul marcat prin adverbul .cica", preluat din registrul popular-colocviaL), este absurda: .Cica niste cronicari
Duceau lipsa de salvari".
Iar liniile de continuitate semantica, materializate de cuvintele ce alcatuiesc secventele propozitionale si frazele, nu se intersecteaza pentru a organiza intelesurile textului, ci raman perfect paralele. Astfel se ajunge la destructurarea semantica a discursului, in planul structurii de suprafata, destructurare ce este, de fapt, bulversarea socanta a logicii, in general, si a logicii poeziei traditionale, cu precadere. Cu toate ca, la nivelul propozitiilor si frazelor, cuvintele se relationeaza corect din punctul de vedere al normelor sintactice, ele nu sunt legate intre ele printr-o trasatura de sens comuna (cronicari - salvari - pasaport; Aristotel - ostropel - cartoF). in ciuda organizarii sintactice impecabile, rezultatul, deci, este alunecarea de la coerenta la desfasurarea aleatorie a enunturilor, ale caror raporturi semantice sunt absurde, dar chiar prin absurdul lor tradeaza intentia parodica. Frapand prin asocierea imprevizibila a unor elemente (cuvinte si situatiI) disparate, imaginile se indeparteaza foarte mult de sistemul reprezentarilor traditionale, ruptura de asemenea structuri fiind violenta, categorica si de aceea derutanta. Folosite insolit, in colaje intamplatoare, imaginile aduc sugestia gratuitatii si automatismului comunicarii. Ca si in prozele sale, autorul aplica aici tehnica "translatiei neasteptate dintr-un plan de referinta in altul" (Constantin ParfenE):

"Cica niste cronicari
Duceau lipsa de salvari
Si-au rugat pe Rapaport
Sa le dea un pasaport.
Rapaport cel dragalas
juca un carambolaj,
Nestiind ca-Aristotel
Nu vazuse ostropel.
»Calileu! O, Galileuh
Striga el atunci mereu -
'Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi»
Calileu scoate-o sinteza
Din redingota franceza,
Si exclama: «Sarafoff,
Serveste-te de cartof!"



Imaginarea situatiei in care "niste cronicari" ducand "lipsa de salvari" ii solicita lui Rapaport "cel dragalas" un pasaport etc. constituie o viziune absurda cu functie ironico-parodica. Deznodamantul, prefigurat in absurdul premisei, este suspendat, iar in subtext perspectivele culturale se amesteca halucinant, printr-o logica de combinatii specifica jocului.

Este timpul sa observam ca, in structura sa de adancime, poezia ar putea actualiza sensul larg, general, al unei metafore a absurdului si derizoriului existentei.

Continuand analiza rupturii dintre planul sintactic si cel semantic in structura de suprafata a textului, constatam ca Morala, juxtapusa primei parti, accentuand astfel formal tipicul traditionalist al fabulei, deconcerteaza si ea:

"MORALA
Pelicanul sau babita."



Inscriindu-se in logica discursului (care echivaleaza cu rasturnarea logicii, in generaL), partea a doua semnaleaza absenta mesajului: de la absurdul premisei suntem condusi catre absurdul concluziei (babita inseamna pelicaN), anulan-du-se insasi valoarea de sinteza si generalizare a moralei ce nu are legatura cu partea anterioara a textului.

Elementele de limbaj figurat sunt aproape inexistente (epitetul ironic caricatural "cel dragalas" constituie o prezenta singulara), iar celelalte figuri ale retoricii clasice (exclamatia, repetitia, inversiuneA) sunt utilizate fara solemnitate academica si patetism, dimpotriva, in maniera ludica si parodica. Ludicul si caricaturalul se exprima si prin sonoritatea comica a numelor proprii inventate, asezate in rima (Rapaport, SarafofF), dar si prin asocierea neasteptata, in rima, a unor cuvinte prozaice cu nume avand rezonanta culturala, de unde efectul desolemnizarii limbajului, dar si al iradierii prozaicului in poezie (Aristotel / ostropeL). Prin asemenea indrazneli artistice, inertiile gustului estetic implicand insasi retorica poeziei sunt sfidate. Abolindu-se distinctiile dintre planul figurat Si planul nonfigurat (limbajul nu mai este unul alegoric, ca in fabulele traditionalE), discursul nu mai este centrat pe figuri de stil, ci pe imaginea care transgreseaza registrele retorice si se configureaza sub semnul comicului absurd.

Anularea logicii si a simtirii (textul are aspectul unui joc combinatorie, rationaL) nu decurge, insa, din dizolvarea lexicului si a sintaxei, ca in poezia avangardei pe care o prefigureaza.



In alta ordine de idei, ceea ce apropie textul lui Urmuz de caracteristicile experimentului poetic (fie el si avangardist, in sens stricT) ramane preocuparea, subiacenta, pentru innoirea posibilitatilor de expresie si de viziune ale Poeziei.

Poeziile poetului Urmuz