Mezul iernei - comentariu Vasile Alecsandri

Intre pastelurile lui Vasile Alecsandri, un insemnat segment, cantitativ si calitativ, il ocupa micile poeme ce descriu peisaje hibernale. Aceasta impresie e intarita, poate, si de faptul ca in editia princeps ele au fost dispuse la inceput, oferind cititorului, pe langa sugestia calendaristica fireasca, si imaginea initiala si puternica a unui spirit poetic, fin observator, inregistrator si descriptor al panoramicului, pe care il descompune in detalii precise. in plus, se poate observa atentia acordata pitorescului, simplitatii si armoniei clasice.



Ca viziune si structura, pastelul Mezul iernei e interesant pentru ca prefigureaza acel High-Romanticism (dupa clasificarea lui Virgil Nemoianu din imblanzirea romantismuluI) care in cultura romana a fost ilustrat pe deplin (doaR) de Eminescu. Semnele acestei superioritati se vad in viziunea grandioasa, in proiectarea terestrului in cosmic, in ingustari si largiri de viziune poetica in acelasi text, de nu in aceeasi structura sintactica, de strangerea detaliilor dintr-o realitate periferica (elementele naturii terestrE), care e proiectata apoi in imaginea de la mijlocul textului, a naturii templu.



Publicat, initial, in "Convorbiri literare" si reluat, apoi, in volumul din 1875, pastelul Mezul iernei are ca tema descrierea unei nopti de iarna grozava, ce provoaca transformari complete ale naturii, pe care poetul Ie-a descris folosind figuri retorice, de stil ori sintactice din arsenalul oricarui scriitor pasoptist sau imediat postpasoptist. Cele patru catrene sunt .proiectia unei imaginatii care se simte la adapost. Poetul nu priveste in afara decat spre a realiza mai complet satisfactia de a se gasi la loc ferit" (N. ManolescU). in acest fel se explica lirismul aparent obiectiv al textului, anulat, insa, de la inceput, de folosirea unor elemente lexicale ce dezvaluie incertitudinea senzatiilor resimtite:

"stelele par inghetate, cerul pare otelit", "zapada () pare-un lan" (s.n.). Sunt, de fapt, comparatii lipsite de caracterul lor net, in incercarea de a combina emotia recluziunii si confortul interiorului cu pitorescul exteriorului.



Poezia debuteaza cam wagnerian, cu cateva hiperbole si comparatii menite sa insiste pe grandoarea spectaculara a naturii ce amesteca teluricul si celestul, clasicismul si romantismul. Exclamatiile retorice din primul vers tradeaza uimirea in fata solidificatilor realului:

"£ un ger amar cumplit!" Dar nucleul vizionar al poemului e alcatuit din cele doua strofe de mijloc, care, pastrand aceeasi aparenta de incertitudine, insista pe arhetipul naturii sacre, al naturii templu, construit tot cu imagini statice. Versul "Fumuri albe se ridica in vazduhul scan-teios", cu toate ca are in centru un verb de miscare in jurul caruia graviteaza, stilizate, celelalte detalii, e tot un element static, mai ales ca e urmat de o comparatie: «Ca inaltele coloane unui templu maiestos".
Motivele cerului, al templului, al lunii, al stelelor, desi romantice, servesc retetei clasice a micului poem: proiecteaza cosmic un sentiment stenic al sigurantei, al sociabilitatii pasnice, al monumentului etc. Admiratia si uimirea continua a vocii din text e transpusa in verbe simple la prezent, in dorinta de a prelungi estetic o stare anterioara: prezentul indefinit al spectacolului e legat de prezentul nedefinit, dar individual, al lecturii. Tehnicile picturale sunt evidente si destul de primitive, de exemplu epitetele cromatice "stele argintii", "bolta senina", de aceea ni se pare indreptatita afirmatia lui Paul Cornea:

"La disectie, cele mai multe poezii isi denunta atat de repede si de complet mijloacele, incat senzatia ca ai dat de fund pare a interzice deliciul prelungit al degustarii".




Si totusi: imaginarea naturii ca un summum de elemente ce converg intr-o figura de templu cosmic e cu totul noua si absolut salutara in literatura epocii, in ciuda saraciei viziunii, sprijinita pe vizual, auditiv, olfactiv. in acest templu, fiinta poetului a gasit doar calea retorismelor pentru a se insinua in peisaj. Caci ultima strofa are nevoie intai de abaterea atentiei de la cosmic spre vastitatea plana si incremenita de pe pamant pentru a subiectiviza viziunea:

"Dar ce vad?" Poetul ca spectator se deconspira prin copulativul "a parea", prin exclamatiile admirative ("O! Tablou maret, fantastic!") si prin persoana
a verbului ("Dar ce vad?"). Finalul pastelului mai aduce un artificiu - e vorba de folosirea unui reflexiv ("un lup ce se alunga") si a sugestiei irealului ("o fantasma se arata"), o parte componenta a lumii fizice descrise de poet. in acest fel, impresia de static si de simplitate a poeziei ori, mai rau, de previzibil si prafuit e anulata de artificii si detalii care sunt precise si firesti.



Remarcabila e folosirea fara obstinatie a paralelismului verbal ("Totul e in neclintire, fara viata, fara glas,
Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas"), departe de excesele retorice pasoptiste; la fel, amplitudinea privirii, care porneste de la variate elemente terestre, se ridica spre cele ceresti, coborand incet spre detaliul dinamic, terestru, din final. Aceste castiguri ale poeziei il arata pe scriitor mai apropiat de modelul cultural romantic, decat de cel clasic, in Pasteluri.



Micul text foloseste dactilul dispus in cincisprezece silabe, de unde rezulta ritmul sustinut, vioi, rime imperecheate, simple (substantive, adjective, o singura data un verB), masculine, asociate vigorii, trasaturilor clasice ale pastelurilor alecsandriniene. in concluzie, un clasicism al formei si al expresiei, romantism valoros la nivelul viziunii, nucleului. La baza acestor poeme sta "ragazul contemplativ, ceea ce latinul numea otium - insusirea cea mai originala a operei lui Alecsandri" (Tudor VianU).

Poeziile poetului Vasile Alecsandri