Monastirea Argesului - comentariu Vasile Alecsandri

Descoperita de Vasile Alecsandri, balada Monastirea Argesului a fost tiparita in celebra culegere de folclor Poezii populare - Balade (Cantece batranestI) in 1852. Atat de puternica a fost .intentia" baladei de a acredita un adevar si o valoare generala in legatura cu o experienta umana fundamentala - creatia -, incat tema a fost preluata si de literatura culta: Lucian Blaga a scris Mesterul Manole, Octavian Goga, Mesterul Manole, G. Calinescu, Bietul loanide etc. G. Calinescu descria semnificatiile acestei balade astfel: "De asta-data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale in opera de arta. in moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist".



Multitudinea variantelor sud-est-europene si faptul ca la originea baladelor balcanice sta o ancestrala credinta despre insufletirea constructiilor printr-un sacrificiu uman (sau mai tarziu, in istorie, un sacrificiu animal sau zidirea umbreI) i-au condus pe cei mai multi cercetatori sa sustina originea greaca a baladei, de unde varianta albaneza, sarba, bulgara, aromana, romana si maghiara. Mircea Eliade vorbeste insa despre radacini mai indepartate, pre-indoeuropene, balada pastrand elemente de mostenire culturala geto-traca.



Balada romaneasca, in comparatie cu celelalte, isi releva caracterul particular, mularea pe mentalitatea poporului. in varianta romaneasca Manole este in centrul atentiei, chiar daca femeia este cea care se jertfeste si accepta dorinta barbatului, in numele reusitei spirituale. Si Monastirea Argesului, si Miorita au ca motiv dramatic o moarte violenta, acceptata (posibiL) cu seninatate, creatoare de frumos artistic si transfigurata. Eliade se intreaba daca nu cumva aceasta atitudine nu este comuna cu faimoasa bucurie de a muri a getilor. Varianta autohtona este singura care pastreaza alte episoade importante: conflictul ctitor-mesteri, rugamintea eroului in fata divinitatii pentru a impiedica sosirea nevestei, zborul de Icaral lui Manole.

Meditatie pe tema creatiei si a conditiei creatorului, Monastirea Argesului se structureaza in cinci tablouri epice, care implica momentele subiectului, dezvoltate pe o suita de motive poetice: cautarea, zidul parasit, motivul surparii zidurilor, visul, juramantul, sacrificiul, zidirea treptata, conflictul ctitor-mesteri, motivul lui Icar, zborul, metamorfoza.

Expozitia fixeaza locul, pe "Arges in gios I Pe un mal frumos", intr-un timp mitic, si ne prezinta actantii. Negru-voda si cei zece mesteri cauta cu tenacitate "Un zid parasit I Si neispravit", un loc al nimanui, stapanit de forte ale binelui si raului. Locul trebuie sa fie "neasezat" (iata dificultatea proprie actului creator!) pentru ca, prin anumite ritualuri consacrate, creatia sa aduca echilibrul. Descoperim aici si efortul de continuitate creatoare in colectivitatea romaneasca; mesterii au preluat si dus mai departe idealul constructiv al omului. Orice creatie isi cauta un punct de sprijin intr-un efort anterior, asumandu-si o traditie.

Versurile din intriga prezinta motivul surparii zidurilor, al instabilitatii si imperfectiunii actului creator: "Dar orice lucra I Noaptea se surpa", si aparitia conflictului de natura interna, psihologica. Manole gaseste rezolvarea, divinitatea ii comunica doar lui mesajul, prin intermediul visului: necesitatea sacrificiului. De fapt, inca de la inceput se face disocierea intre el si ceilalti mesteri, existenta lui este nominalizata (ceilalti constituie un gruP), el "ii intrece" pe ceilalti devenind Artistul de vocatie.



Motivul visului aduce in evolutia conflictului remediul esecului, impunand conditia zidirii in temelii a unei fiinte omenesti, o femeie din neamul unui mester, in continuare, juramantul subliniaza diferenta dintre creatori, cel adevarat si falsii creatori, de data aceasta pe plan moral. Jurand sa pastreze taina, mesterii asteapta zorile, dar, pentru ca au tradat, sortii nu puteau sa cada decat pe sotia lui Manole, Ana. Episodul femeii destinate zidirii are cele mai profunde implicatii estetice, conturand doua personaje puternice. Manole intra in categoria eroilor civilizatori, depasind drama, situatia conflictuala externa (intre om si fortele cosmice, intre el si mesterii tradatori, apoi, mai tarziu, intre erou si feudaL) si interna (iubirea pentru creatie si pentru femeiE). Piedicile pe care le doreste in calea sotiei apar ca niste probe ale dragostei lui, iar invingerea lor, ca o dovada a devotamentului ei. Balada face astfel saltul de la forma straveche de ilustrare a credintei, a practicilor magice de transfer vital efectuat prin "imolare" (EliadE), la forma eroica. Solicitat de o ordine ideala a lumii, prin actul creator, Manole, desi legat de latura reala a vietii, prin iubire, isi implineste destinul, vocatia creatoare. Si drumul Anei are o simbolistica aparte: obstacolele care-i stau in cale refac un parcurs initiatic, drumul catre un "centru" simbolic insemnand chiar implinirea destinului, atat pe plan macrocosmic (moartea - trecere spre o alta existenta, creatoarE), cat si pe plan familial (indeplinirea datoriei de sotie exemplara).



In cadrul motivului zidirii treptate se desavarsesc profilurile morale: Ana accepta "jocul" cu o naivitate adolescentina, iar Manole dovedeste stapanire de sine si tarie de caracter. Zidirea urca treptat suferinta pe culmile tragismului, atingand, in planul tensiunii emotionale a cititorului, un punct de maxima intensitate.

Motivul conflictului feudal are doua functii: estetica - pasiunea devoratoare a artistului nu mai cunoaste limite: "Afla ca noi stim I Oricand sa zidim I Alta monastire I Mult mai luminoasa I Si mult mai frumoasa!" - si etica -idealul artistului fiind pus in opozitie cu egoismul ingust al conducatorului medieval care nu dorea decat pentru sine o astfel de reusita. Finalul ofera o rezolvare mitica dragostei celor doi soti. Mesterii sunt lasati fara schele pe acoperis, captivi ai propriei lor creatii, dar isi construiesc aripi din sindrila, refacand legenda zborului icaric. Zborul este insa o cadere, un esec, nu o salvare cum parea intentia prima, creatorii aratandu-si limitele lor umane. Manole transforma locul unde cade intr-o "fantana lina I Cu apa putina, I Cu apa sarata, I Cu lacrimi udata"', simbol evident al apei vii din basmele romanesti. Astfel, cei doi soti "trec prin moarte in nemurire, devenind copartasi la ridicarea edificiului" (C. CalinescU).

Realizarea poetica este reusita prin suita de simboluri si imagini poetice. Excursul epic este sustinut, sub raport compozitional, de "schela" momentelor subiectului si de o derulare lingvistica dinamica realizata prin verbe la timpuri trecute. in special expozitiunea si intriga se consuma alert, alaturi de verbe la imperfectul durativ si gerunziile din finalul versurilor stand, la nivel stilistic, repetitii si enumeratii: "V-oi zidi pe voi, I Voi zidi de vii", "A doua zi iar, IA treia zi iar, IA patra zi iar", "Cea-ntai sotioara, I Cea-ntai sorioara". Procedeele artistice sporesc o data cu portretizarea celor doi eroi. Un loc central il ocupa metafora caracterizatoare atribuita femeii ("Floarea campului"). Dezlantuirea hiperbolizata a stihiilor se face prin intermediul a doua invocatii patetice: "Da, Doamne, pe lume I O ploaie cu spume, I Sa faca paraie, I Sa curga siroaie", "Sufla, Doamne-un vant, I Sufla-I pe pamant" si prin enumeratii: "Brazii sa-i despoaie, I Paltini sa indoaie, I Muntii sa rastoarne". Tragismul creste treptat, o data cu zidirea femeii, iar in versificatie predomina diminutivul ("mandruta", "glez-nisoare", "pulpisoare", "costisoare", "tatisoare") si interjectia, tocmai pentru a se colora mai bine latura afectiva si semnul sub care se creeaza, ludicul ca forma estetica. Jocul, cu functie creatoare de cultura, "iese din cadrul obisnuit al vietii, pastrand doar caracteristica formala a sa, si se misca intr-o lume mai frumoasa, in vecinatatea buna a sacrului" (Johan HuizingA). Invocatia repetata a Anei marcheaza nu numai disparitia ei sub ziduri, dar mai ales intelegerea realitatii, transferul pe scara emotionala, de la starea de amuzament la durere si chiar intrezarirea mortii: "Manoli, Manoli, I Agiunga-ti de saga", "Manoli, Manoli, I Zidul rau ma strange", "Manoli, Manoli, I Viata mi se stinge". La nivelul realizarii onomastice s-a studiat dubla nominalizare a eroului in paralel cu cele doua jumatati ale personalitatii sale creatoare: biserica si femeia iubita. El este numit Manole doar cand iese din zodia firescului, cand isi depaseste conditia umana, altfel el este mesterul Manea. Zborul sau trebuie interpretat nu din perspectiva esecului uman, ci ca dorinta de perfectionare, de atingere a idealului.



Daca in alte culturi creatorii construiesc poduri, cetati, turnuri, edificii sociale, in cultura autohtona scopul utilitar al zidirilor este depasit de intelegerea estetica a existentei, opera de arta trebuie sa fie nepieritoare in timp, deci trebuie sa implineasca un tel spiritual. Acest lucru este redat in balada, unde mesterul devine arhetip, sublimand orice pasiune trecatoare, umana, si renascand la alt nivel, cel cosmic, sub forma acvatica, apa care apare, ca un simbol al puritatii, in mod circular, la inceput prin forma sa curgatoare, iar la sfarsit printr-o forma statica, dar si umana, fantana formata din lacrimi.

Aprecieri critice "De asta-data avem de-a face cu un mit estetic si ca atare a fost dezvoltat. El simbolizeaza conditiile creatiunii umane, incorporarea suferintei individuale in opera de arta. in moartea mesterului si in indiferenta voievodului pentru fiinta lui concreta s-a putut vedea un simbol al obiectivitatii absolute a creatiei. Multitudinea primeste opera ca fenomenalitate independenta si ignoreaza pe artist." (C. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, Bucuresti, 1988) "Variantele transilvanene circula sub forma de colind, deci apartin acelui mod vechi de realizare a cantecelor epice in cadrul obiceiurilor, care presupunem ca a fost propriu satului patriarhal de obste. Daca acest lucru este adevarat, si numeroasele variante culese pana acum par a pleda in favoarea acestei presupuneri, atunci se naste ipoteza existentei unui strat mai vechi al formelor romanesti, contemporane poate cu formele grecesti, albaneze si macedoromane. Prin aceasta se repune in discutie ipoteza formulata mai demult de unii antropologi in legatura cu originea primelor forme poetice de realizare a temei jertfa zidirii in substratul cultural comun tuturor popoarelor balcanice." (Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu - Folclor literar romanesc, EDP, Bucuresti, 1991) (M. F. B.)

Poeziile poetului Vasile Alecsandri